Psihiatru, eseist, memorialist, romancier, Ion Vianu a publicat la Editura Polirom doua romane, din ciclul Arhiva tradarii si a maniei: Caietele lui Ozias si Vasiliu, foi volante, evocare - inca neterminata - a destinului Romaniei in secolul XX, vazut prin prisma unui original centenar (Puiu Ozias), a unui personaj fabulos, boierul Laban, succesiv erou al muncii socialiste, pensionar al unui azil psihiatric, asasin, profet in anii postrevolutionari, si a psihiatrului-poet comunist Vasiliu... Autor, impreuna cu Matei Calinescu, al unor Amintiri in dialog, care au cunoscut mai multe editii, Ion Vianu a publicat in 2007, la Editura Polirom in coeditare cu Editura Biblioteca Apostrof, un volum de eseuri, Blestem si binecuvantare, de inspiratie psihanalitica, cu referiri la Biblie, Faust, operele lui S. Freud si C.G. Jung... La Editura Cartea Romaneasca a mai publicat, in 1975, un volum de eseuri intitulat Stil si persoana (Premiul Uniunii Scriitorilor).
Intr-un mic oras occidental, doi barbati, Daniel si Joseph, fac cunostinta, descoperindu-si in comun o pasiune: cucerirea femeilor. Doamne "cu voaluri si cu matasuri", o fosta prostituata, Helene, o marocana, Fatima ...
Vizitele inutile la un psihanalist fara har il aduc pe Joseph fata in fata cu Daniel. Printr-un joc simbolic de oglinzi, actiunile celor doi par sa se reflecte unele intr-altele, generand impresia unui "dublu". Anamorfoza se produce si, odata deformati, cei doi se afla in pericol de moarte... Oare vor reusi sa evite un deznodamant previzibil? In romanul lui Ion Vianu, care parca a fost scris asa cum se citeste - pe nerasuflate -, grotescul si tragicul se intrepatrund neincetat.
*
Din ziua aceea, se infiinta la mine, in fiecare seara, la apus. Imi amintea de o mierla bolnava ce mi se nimerise odata pe balcon. Cu grija o luasem in palma. Spasmele ei agonice imi produceau o mila amestecata cu sila. Pasarea respira des, deschidea spasmodic ciocul galben. O dusesem veterinarului. Tot asa, spasmodic, Joseph imi povestea zilnic ce-i spusese el medicului si zgarcitele raspunsuri ale acestuia. Iar de la mine cersea tot ce nu primea acolo.
Era o avalansa de pietre si de noroi, o alunecare de teren cu fata omeneasca. Joseph era sub semnul lui Neptun. Octava superioara a lui Venus. Erosul ii era cosmic, in fiece fiinta regasea Universul. Comunica cu marele Tot, pe cai de neinteles. Asta-i spusese psihiatrul, intr-una dintre crizele de ezoterism care-l exasperau pe amicul meu, dar, culmea, ii dadeau de gandit.
In lunile care au urmat, mi-a povestit nu stiu cate aventuri, m-a inundat cu amintirea unor "cuceriri" feminine, ca un nou Don Juan. Mi-a deschis viata lui, ca pe o carte cu poze. Eu devenisem voyeur. Nu-i raspundeam mare lucru, dar, spre deosebire de doctor, il priveam in fata, nu stateam cu nasul in caietul de notite. Pesemne ca ii placea. Uneori dadeam semne de mirare, alteori imi ascundeam neindemanatic dezaprobarea. El ratacea printre amanuntele nerusinate, ba umflandu-se in pene, ba zdrobit de umilinta, neincetat, intre rusine si orgoliu.
In ciuda amanuntelor desucheate, scenariul repeta aproape la nesfarsit aceeasi schema. Intalnirile cu femeile erau intamplatoare, ba chiar improbabile. Le dorea violent. Navalea peste victima, impulsiv, la limita violului. Iubea, avea impresia ca descopera, prin sex, ceva, principiul suprem, unirea cu Universul; de aici veneau consideratiile abracadabrante ale lui Dobro (era chinuit de simtamantul ca aceste simtiri metafizice erau autosugestie si escrocherie, nu cadea chiar complet in iluzia creata de el). Fiecare "aventura" de acest fel dura cateva luni. Nu arareori cruzimea isi facea loc intre amanti. Femeia, departe de-a da inapoi, ar fi vrut sa se casatoreasca cu el. O legatura vesnica. Atunci prietenul meu dadea inapoi - si, deobicei, primea o palma mare si usturatoare pe obraz. Apoi, o lovitura in plex, in semn de adio.
Alteori, partenera nu arata intentii conjugale, dar incepea intre ei un joc rau, cu lovituri nepermise, dintr-o parte si din cealalta.
Cand se termina episodul, ca multi neptunieni, cauta adapost in alcool si orgie. In acel nepenthes pe care Paris il daduse Elenei rapite, pentru a-si uita regatul si pe Menelaos. In alta versiune, potiunea cersita de poet de la corb pentru a o uita pe Lenore (in termenii astia-i vorbise doctorul, in unul din accesele-i de limbutie savanta).
(In mine evocarea lui nepenthes trezea lucruri pe care nu le mai simtisem, vinovatii ascunse, o tulburare, ma scotea din indiferenta atat de scump dobandita; mi-era teama ca amnezia binefacatoare s-ar fi putut risipi, odata trecuta influenta unui drog pe care-l luasem si care ma facuse sa uit pana si ca-l luasem, dar nu numai asta ci si obscure pacate.)
...Ma resemnez sa asez in ordine ce mi-a spus Joseph de-a valma, aproape incoerent:
Se nascuse intr-un sat din W, cunoscut pentru crescatoriile de porci.Tatal lui se intorsese din Rusia, unde fusese prizonier zece ani. Se casatorise cu o fata din sat ce-i era si verisoara. Deschisesera o bacanie. Nu era o afacere formidabila, mai mult supravietuiau. Joseph era al doilea copil; avea o sora putin mai mare, Monika. Despre copilaria lui povestea cu avant si scarba. Inainte de toate, isi amintea putoarea. Acid, aerul greu ce aducea mirosul de porc avea un soi de viata proprie, agresiva, culoarea verde-cadaverica i s-ar fi potrivit, daca i-ar fi atribuit vreo culoare. Era un miros permanent, si totusi nu te obisnuiai cu el. Cand batea vantul dinspre cocini, miasmele deveneau terifiante. Dar nu era voie sa vorbesti despre asta, ar fi insemnat sa scuipi pe ce mancai. Duhoarea era secretul public, bine pazit, al fratiei acelor oameni din sat. Spre mirarea mea, ori de cate ori imi pomenea de cosmarul olfactiv al copilariei, narile-i frematau, ca de placere (totusi vorbea despre miasmele acelea cu scarba). Mustele erau tovarasele tactile, vizibile, sonore, ale miresmei. Verzi, grele, aterizau pe masa, la bucatarie. Inserarea, vantul le aduceau mai vartos in casa. Poate, povestea Joseph, foarte insufletit (amintirea asta nu putea sa-l lase nesimtitor), ar fi fost mai putine muste daca mama Katharina ar fi tinut casa mai curata. Bacania insa ii lua tot timpul. Bacania. Ocna. In mijlocul infernului porcesc bacania era un loc de munca silnica. Munceau douazeci de ore din douazeci si patru. Trebuia sa-ti inchipui, spunea Joseph, ce inseamna sa te trezesti la cinci, ca sa primesti marfa: pe zarzavagiu, pe carnatar... sa asezi totul in ordine, pe rafturi. La sapte veneau primii clienti.
- "Doamna Joseph, va rog, un kilogram de zahar, sase oua, trei carnati, ziarul... Erau si cate cinci clienti in acelasi timp in pravalia intunecoasa (vitrina era o simpla fereastra, spre strada ingusta, cu case gri). Trebuia sa tina deschis toata ziua, din pricina concurentei supermarketului de la sosea. Inchideau tarziu, catre noua. Dupa o cina tacuta, felul principal fiind cartofii, mereu cartofii, tatal se inchidea in micul birou din spate, facea contabilitatea. Il apuca miezul noptii.
...Nu-si amintea sa fi schimbat vreodata mai mult de cinci cuvinte la rand, cu tata si cu mama. Exista un monolog, al mamei, la masa de seara: suntem saraci, daca merge tot asa trebuie sa inchidem, vai de voi copii pentru ca noi si asa o sa murim. Tatal tacea, mohorat, dar aprobator. Monika si Franz urau aceasta sporovaiala jalnica si ipocrita. Parintii aveau si bani sub saltea, stiau de ei copiii.
Duminica pravalia era inchisa. Familia mergea la biserica, ca mai toata lumea in satul acela catolic. Ascultau slujba de la inceput pana la sfarsit, copiii n-aveau voie sa priveasca pe pereti. Nici in jur, la alti baieti, alte fete.
Urma "marea tradare" (asa vor boteza si repeta intre ei doi, ca pe o parola, ceea ce se intampla acasa, duminica la pranz, saptamana de saptamana): copiii erau lasati acasa frumusel, cu supa de mazare, o bucata de friptura de porc si mere de anul trecut. Iar parintii, gatiti nevoie-mare, plecau la restaurant. La Blumensee. Aveau masa rezervata. Alaturi de domni si doamne de la oras. Nu stateau mult. Pe la trei se auzea masina. Trebuia sa fie liniste perfecta in casa: tata si mama isi faceau siesta. Din camera parintilor razbeau grohaituri ritmice, pe doua voci.
(Mult mai tarziu, cand Franz-Walter primise legitimatia de ziarist, iar Monika, lesbiana autoritara, grasa si mustacioasa, devenise secretara la Departamentul pentru apararea Constitutiei, se intalneau, odata la doi ani, la Koln, unde lucra ea, numai si numai ca sa scuipe impreuna pe copilaria lor neagra.)
...Iar duminica nu se ispravise. La cinci, daca era lumina (nu iarna), in haine bune, toti patru mergeau la plimbare, pana la chiosc. Nimeni nu vorbea. Trebuia sa-i saluti pe vecini.
Pentru domnul Joseph-tatal era limpede ce trebuia sa faca Franz-Walter: scoala de comert din Fr.. Apoi sa se intoarca in Saufurtha (acesta era numele comunei). Sa se insoare cu o fata de porcar. Sa continue bacania, sa aiba doi copii.
Un mare noroc se ivi pentru Franz si Monika: doamna bacan muri intr-o saptamana: cancer fulgerator. Domnul Joseph-tatal se sinucise a doua zi, cu pistolul de iepuri. Isi jurasera unul altuia sa-si puna capat zilelor, daca celalalt moare. Preotul era jignit. Sa se intample asa ceva cu niste enoriasi de-ai lui! Refuza sa slujeasca la inmormantarea tatalui.
- N-ai sa ma crezi, povesti Franz-Walter, in seara cand ne-am intors de la incinerare (mama avusese drept la groapa, cu o zi inainte), singuri (alta familie nu aveam, tata avusese un singur frate care murise in Rusia), am facut un chef cu sampanie furata din pivnita. Furata! Nici nu ne dadeam seama ca acum e a noastra. Am mai deschis o sticla. La urma ne-am pupat pe gura ca amantii. Mai departe n-am mers, adauga cu o voce impaienjenita...
M-am foit pe scaun.
- Uite, vezi, asta-mi place la tine, te emotionezi, poate chiar te exciti, spuse pe un ton batjocoritor. Reusea sa fie ironic, crud ironic; era un semn ca mai avea o urma de sanatate in el.
- Tu te fatai pe scaun cand iti povestesc aceste lucruri, doctorul nu ar reactiona, remarca, rece. Eu as intoarce capul, as cauta ceva in ochii lui, dar as vedea doar turnul primariei lucindu-i in sticlele ochelarilor. Nu m-as putea lipsi de el cum nu ma pot nici de tine lipsi, adauga. Am nevoie de nesimtirea lui, tot atat cat si de emotia ta.
- Am vandut bacania, casa, cu furie, se insufleti Joseph (insirase lucrurile acelea cumplite, cu raceala). Cei mai multi bani i-am obtinut din pivnita de vinuri. Habar n-aveam ca tata adunase acolo o avere: vinuri frantuzesti. Ramaneau lucruri nevandabile, fotolii desfundate, mese schioape. Fotografii de familie, cu noi copii, rude din alte generatii, necunoscute noua, femei cu o privire rea, barbati cu favorite, as fi jurat ca mirosisera a ceapa si sudoare... Cine erau, nu voiam sa stim... In gradina, am facut un maldar mare, am aruncat toate gunoaiele alea, claie peste gramada, le-am stropit cu benzina, le-am dat foc. Am dansat imprejurul lor, ca niste salbatici. Ne-au vazut vecinii. De atunci nu ne-a mai vorbit nimeni, in sat.
Tonul ii devenise rece, aspru.
- De repede ce le-am vandut, nepriceputi, am obtinut o mica parte din suma de bani ce am fi putut-o realiza... I-am impartit. Fara sa plangem, ne-am despartit. Monika s-a inscris la o scoala de secretare la Munchen. Eu am plecat in Berlinul de Vest. Aveam din ce sa-mi platesc studiile. Si sa ma distrez.
Era ca in Seherazada: povestirile-i se ispraveau brusc la o ora tarzie a noptii. Picam de somn. Mi se paru ca dispare ca prin farmec, de cateva ori. Isi rezerva poanta pentru data viitoare.
As fi avut de ce sa ma plang. Linistea, acel soi de eternitate pe care o obtinusem in viata inca fiind, timpul care trecea prin mine in loc sa trec eu prin el, se dovedeau inchipuiri, roade de doi bani ale fanteziei mele. Cat de fragil se dovedise acest sistem, pus la punct de mine! De iluzoriu. Fusese de ajuns sa intre in viata mea acest om, tarand dupa sine atata pasiune neagra, atata mal de ura, ca sa ma dea peste cap.
Pregetam sa-i povestesc Helenei despre noua mea cunostinta. Voiam s-o pastrez in ascunzatoarea artificiala pe care o faurisem cu osteneli si care, acum, se naruia. Nu am reusit. Dumnica, la masa, mancand rata cu portocale pregatita de ea, admirabil fripta, si band un Bandol rosu, i-am marturisit existenta omului patruns prin efractie in viata mea, Joseph. Ea m-a ascultat. La inceput tacuta, a izbucnit, apoi, intr-un ris de copil. Avea un soi de batjocura lipsita de rautate, radea cu gura deschisa, i se vedeau dintii albi si cerul gurii roz.
- Te pomenesti ca te-ai indragostit de nenorocitul ala, mi-a spus, stergandu-se la gura cu mana.
Ritualul obisnuit a continuat in pat, in ziua aceea mai violent, mai pasionat ca de obicei. Am cazut in nesimtire, ca niste pietroaie. Trebuie sa fi dormit o multime, m-am trezit intr-o lumina oblica, de seara. Helene ma veghea in picioare, langa pat. Cand am deschis ochii, s-a oprit dintr-o bolboroseala africana. Nu i-am pus intrebari, dar mi-a fost frica. Ea parea cam suparata ca o oprisem din actiune prin trezirea mea. Imi facea vraji, sa ma scape de neamt. Iar eu ii stricasem farmecele.
-... In anii aceia, Berlinul era cuprins de febra contestatiei revolutionare, isi continuase Joseph relatarea (ma rog, totul era de-a valma, eu pun lucrurile in ordine cronologica).
Joseph se apropie de miscarea stangista, il cunoscu pe Rudi Dutschke. Participa la manifestatii, arunca cu pietre in polizei. Curand, avu loc atentatul contra liderului studentilor: Dutschke primi un glont in cap. Studentii acuzau presa burgheza a casei Springer de incitare la asasinat.
In partea asta a povestirii, Joseph se balbaia, rosea, tinea capul in jos. Povestind, descoperea lucruri pe care nu cutezase a si le marturisi. Devenea confuz. Poate-i tradase pe tovarasii lui, lucrase pentru politie ca informator, sau fusese doar ispitit s-o faca; era atat de incalcit, de rusinat, incat nu am inteles exact despre ce voia sa vorbeasca.
A avut un mic accident, daca-l pot numi asa.
- Undeva, nu departe de Potsdammerplatz, povestea, un autobuz m-a atins, m-a lins doar; nici macar nu m-a dezechilibrat. Soferul nici n-a oprit, era clar ca nu patisem nimic. Traversasem fara sa iau seama, nu era nici un mister in intamplarea asta. Dar atunci am innebunit prima oara (radea jenat; am observat ce dinti mari avea, de castor, disproportionati cu fata care parea si mai mica, intre barba ce-l napadea si ochelarii mari). Am fost convins ca se pusese la cale un atentat impotriva mea. Mi s-a facut frica, dintr-o data. M-am depolitizat.
Vocea ii suna a doliu, comenta o catastrofa. Nu-si suportase lasitatea, atunci. N-o suporta nici acum.
- N-am mai dat pe la manifestatii. Ma feream de tovarasi, de studentii socialisti.
Terminase cu politica.
- Au inceput curvasariile, comenta, la debauche. Nenumarate (da, a accentuat, nenumarate) legaturi de o ora, o noapte, o saptamana cel mult. Cu prostituate, sau cu femei pe care le tratam in acelasi chip ca pe curve. Preferam locurile neobisnuite, riscante pentru... Odata, am fost amendati, eu si o femeie intalnita intr-o cafenea, pe care o posedam pe taluzul lui Landwehrkanal. Povesti din astea.
Adevarat, avea o colectie nemaipomenita de naratii erotice pe care le insira, cu acelasi ton inghetat. Mai ales despre acte sexuale in locuri publice, invingerea fricii de-a fi vazuti, prinsi. Despre ?cucoane cu voaluri si matasuri? carora le sucea capul, le punea in situatii imposibile, dezonorante.
Cunoscuse si razbunari, cumplite si caraghioase. De pilda a sotiei unui industrias de vaza pe care aproape o violase pe treptele lui Bodemuseum ("Ce inseamna consimtamantul, comenta el cu vadita rea-credinta, unde se termina acceptarea si incepe violenta?"). Aceasta doamna, il chemase, cateva zile dupa intamplare, in miez de noapte, la unul dintre hotelurile cele mai elegante din Berlin. Ii telefonase cineva din personalul Palace-ului, alarmat: "Doamna e foarte rau, spune sa veniti imediat, altfel se va sinucide". Alergase. O gasise pe Ingeborg, deloc moarta, intinsa pe pat, cu ochii dati peste cap, cu ghearele afara, ca o pisica ranita. Incerca sa-i faca... Se prefacu ca se lasa mai intai... apoi, se smulse din bratele lui, chema la telefon receptia. Joseph se pomeni zvarlit pe trotuar.
- Eram indignat, urma Joseph. Cum se purta asa urat cu mine? Doar o iubisem! Nu descoperisem, adauga, puterea hipnotica a barbatilor (in mintea mea numai femeile erau capabile sa suceasca minti). Nu numai ca ma culcasem cu ea, promiscuu, pe treptele muzeului, dar ii calcasem in picioare, atunci, vointa. Nu-mi dadeam seama, razbunarea ei mi se parea perversa si de neinteles. Si totusi nu ea fusese agresiva cea dintai, ci eu.
Tacu cateva clipe.
- Nu reusim sa vrajim femeile. Le intimidam doar. Au, fata de noi, sentimentul covarsitor al unui lucru care le depaseste. Ceva ce cade asupra-le, le rostogoleste, ca o avalansa. Daca n-am avea muschii mai puternici, ne-ar sfasia si inghiti, ca acea insecta - mantis religiosa, calugarita - care ingurgiteaza masculul, dupa impreunare. Numai din cauza muschilor nostri mai puternici, trebuie sa ne suporte.
- Dar ce zice psihanalistul? (Nu stiam cum sa reactionez la teoriile astea.)
- Cand i-am povestit exact ce ti-am spus tie acum, a avut un fel de horcait agonic. Am crezut chiar ca-si da duhul. M-am uitat la el. Avea ochii inchisi. Am tras concluzia ca, de fapt, sforaia. Nici asta nu era adevarat. A repetat (nu i se mai intamplase, sa repete povesti intregi!) toata povestirea mea, cu scena de la hotel, dovada ca nu dormise. Apoi a scos din nou horcaitul acela vestitor de moarte. Nu mai intelegeam. Dintr-odata, am inteles: ma invidia! El era batran, nu-si mai putea permite asemenea aventuri. Invidiindu-ma, imi dadea o polita in alb. Era ca si cum ar fi spus: nimic nu e deasupra placerii. Ralul agonic era un strigat orgasmic degenerat, indemnul la lupta al unui razboinic cazut, catre un altul, tanar si puternic.
Se trezise in mine o curiozitate de om de stiinta, de experimentator. Voiam sa am parerea lui Helene despre povestirile lui Joseph. Stateam de vorba cu ea in timp ce pregatea masa de duminica. Pregatea o salata de fructe exotice.
- Voi barbatii, sunteti niste prosti, tous des cons, spuse cu simplitate. Poate sa fie barbatul si un limbric. N-are nimic de-a face cu muschii... El e stapanul semnificantului fundamental. Ai citit eseul Semnificatia falusului? Asta-i tot. Asa am aflat ca iubita mea citea magazinul stiintific Psychologies, fiind la curent cu teoriile lui Lacan, care era explicat acolo pentru infirmierele psihiatrice.
...Fara bunul ei simt de femeie din savana, Lacan nu i-ar fi slujit la nimic.
In ciuda psihanalizei, lui Joseph nu-i mergea mai bine. Ba dimpotriva: din zi in zi imi parea mai tulburat. Acum venea la mine in fiecare seara, lipsindu-ma de plimbarea de la apus, si de vederea de pe cheiuri a Mont Blancului trandafiriu in apus. Intr-o seara nu mai veni deloc. Nu m-am ingrijorat prea tare. Dar trecu si a doua seara. De data asta m-am ingrijorat. Telefonul nu raspundea. M-a cuprins panica. Nu ma puteam desparti de cel care ma deranjase, ma facuse sa ies din marea si fericita mea insensibilitate. Nu in felul acesta. Imi aparu, in inchipuire, mort, cuprins de rigiditatea cadaverica, intr-o pozitie grotesca, ca un cal pe un camp de bataie, cu picioarele in sus si burta umflata, intrat in putrefactie si cu un nor de muste in jurul lui.
As fi vrut sa chem politia, sa spargem usa. Era totusi mai simplu sa conving portareasa, care avea o cheie, sa o deschidem impreuna. Am intrat amandoi. Mirosea a tigari groaznic, dar nu a cadavru. In camera de culcare nu era nimeni. Am patruns in birou. Amicul meu nu ridica fruntea cand am intrat. Aproape nu i se vedea capul de uriasul teanc de ziare de pe masa. Alaturi era o sticla de whisky, pe jumatate plina. Alte doua, goale, ieseau din cosul de gunoi.
Doamna Giuliardi ne-a lasat singuri. Intr-un tarziu ridica ochii tulburi.
- Nu, n-am murit, spuse, cu limba impleticita dar calm. Lucrez mult, pur si simplu. Trebuie sa scriu ceva interesant. De o luna nu mi-au mai luat nici o corespondenta pentru ziarele lor. Or sa ma dea afara. Ar fi pacat, spuse, o slujba asa de buna.
Era o ironie sangeroasa, o vorba lucida care iesea din aburii betiei (ultimul lucru care isi ia zborul din intunecata constiinta alcoolizata e autoironia).
- Acum vezi cum lucrez, spuse dupa o pauza. Ziarele cu ziare se fac. Le citesc pe toate, le combin, iese o corespondenta: de la trimisul nostru special. Bine inteles, alcoolul face parte din formula.
Se ridica impleticindu-se, se duse sa verse, la baie. Intremat, iesi, ma pofti, in sfarsit, sa sed. Imi oferi chiar un pahar.
- Mi-a fost rusine de tine.
Acum avea o dictie mai buna, parea stapan pe sine.
- Nu am mai suportat sa ma compatimesti. Intelegeam ce spune.
- Dar la psihiatru tot merg. Fac un efort urias sa nu fiu beat cand ma duc acolo.
- De el nu ti-e rusine, am intrebat, si am regretat imediat ironia.
- Ba da, groaznic. Dar pe el il platesc. El trebuie sa suporte, intelegi? Si, pe urma, el tace. Nu vorbeste, doar n-o sa ma faca cu ou si cu otet. Si tu esti cumsecade, spuse dupa o pauza. Dar mi-e mereu frica de tine, fiindca tu ai dreptul sa ma judeci. Nu-mi iei bani, deci ai dreptul asta. Nu te supara, adauga. N-o sa mai vin la tine si te rog sa nu ma mai cauti. Lasa-ma dracului in mizeria mea. Nici la Cafe n-am sa mai vin.
Nu-mi mai ramanea nimic de spus. Si nici nu voiam. Helene ma compatimi, nobil.
- Te-a parasit iubitul, spuse cu o ironie calda. Voi doi alcatuiati o pereche buna.
Fragment din volumul cu acelasi titlu, in pregatire la Editura Cartea Romaneasca
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
