Cand se aduce in discutie libertatea presei, jurnalistilor le vin reflex in minte celebrele texte de lege care o apara in toata lumea: Articolul 19 din Declaratia universala a drepturilor omului, Articolul 10 al CEDO, Primul Amendament al Constitutiei Americane sau Articolul 30 din Constitutia Romaniei, ca sa numim doar cateva. Ele au fost imbunatatite de-a lungul timpului, astfel ca intr-un sistem democratic chiar sa garanteze libertatea de exprimare, ci nu sa fie doar sintagme fara continut. Continua lor ajustare s-a facut de regula plecand de la cazuri cu care justitia s-a intalnit peste tot in lume si care, din pricina nuantelor pe care le comportau, au trebuit tratate altfel decat pana atunci. La vremea lor au fost celebre, dar in timp lumea le-a uitat, beneficiind doar de avantajele pe care acestea le-au adus. Un astfel de caz este cel denumit "New York Times vs. Sullivan", primul din istoria Statelor Unite in care Curtea Suprema - cea mai inalta instanta din stat - s-a hotarat sa intervina pentru solutionarea unui proces de calomnie prin presa.
Iata faptele. In 1964, L.B. Sullivan, seful politiei orasenesti din Montgomery (Alabama), da in judecata cotidianul The New York Times in urma publicarii unui material insotit de un anunt publicitar prin care gazeta cerea sprijin civil cetatenilor impotriva "abuzurilor politiei" comise cu prilejul unor demonstratii de strada nonviolente ale unor studenti de culoare. Sullivan s-a simtit calomniat, cerand despagubiri de jumatate de milion de dolari ziarului (desi anuntul fusese comandat de fapt de catre o asociatie crestina in scopul apararii pastorului Martin Luther King, arestat in Alabama, insa ziarul era vinovat ca nu verificase informatiile), el sustinand ca n-au avut loc represiuni violente si ca faptele nu s-au petrecut intocmai cum erau descrise, iar el, ca sef politiei, se simte lezat. Tribunalul si Curtea de Apel i-au dat dreptate lui Sullivan, pentru ca articolul continea intr-adevar informatii care s-au dovedit false (arestari, batai care nu avusesera loc) si a dispus ca reclamantul sa fie despagubit cu 500.000 de dolari.
Cu toate acestea, au ramas cateva nuante: numele lui Sullivan nu fusese pomenit nicaieri, iar altercatiile existasera totusi. Aici Curtea Suprema s-a hotarat sa intervina: ea a primit rejudecarea si a anulat acuzatia de calomnie. Hotararea judecatoreasca a dat dreptate gazetei New York Times. Curtea Suprema a decis ca, pentru a sustine o actiune de calomnie in justitie, oficialitatile publice trebuie sa dovedeasca nu numai falsitatea informatiilor considerate calomnioase, ci si "reaua-vointa intentionata". Dar ce inseamna de fapt "rea-vointa"? Faptul ca acuzatul a publicat un lucru fals cunoscand natura eronata a afirmatiilor sau nefiind interesat de adevarul sau falsitatea lor.
In Articolul 206 din Codul Penal de la noi de astazi, o acuzatie de calomnie reala trebuie sa sa bazeze pe cinci elemente pentru a fi luata in considerare de catre instanta: 1. caracterul "realmente defaimator" al afirmatiilor, 2. posibilitatea de "identificare clara" a persoanei reclamante in interiorul discursului incriminat, 3. caracterul "public" al afirmatiei, 4. faptul ca afirmatia nu este "eronata" (dintr-o simpla neglijenta) ci de-a dreptul "falsa" (in cazul relei intentii vadite) si 5. faptul ca persoana a suferit "prejudicii" de pe urma difuzarii afirmatiei ce pot fi compensate in bani. Aceste elemente-cheie au ajuns hotaratoare intr-un proces de calomnie si datorita acelui caz.
Extraordinarul judecator William Brennan, care a redactat hotararea in procesul Sullivan, a amendat acele acte normative care solicita inculpatilor sa faca proba veritatii afirmatiilor cu privire la persoanele oficiale, motivand ca: "o asemenea regula poate impiedica viitorii critici ai comportamentului oficialitatilor de la exprimarea criticilor lor, chiar daca faptele expuse sunt considerate adevarate sau sunt in fapt adevarate, datorita dubiilor ca ele pot fi dovedite la tribunal si temerilor legate de costurile unor asemenea critici. Ei vor tinde sa faca afirmatii care se tin departe de zona ilegalitatii. Regula inabusa astfel vigoarea si limiteaza varietatea dezbaterii publice". Tot Brennan a atras atentia ca persoanele publice au ales in mod liber sa fie in centrul atentiei si ca atare sunt expuse exercitiului critic al presei: "o persoana care ajunge intr-un post guvernamental trebuie sa accepte anumite consecinte necesare ale implicarii in treburile publice. Ea are de facut fata riscului unei supravegheri mai atente decat in alte cazuri". Deci persoanele publice - nu jurnalistul! - sunt cele care trebuie sa demonstreze intr-un proces de calomnie faptul ca informatiile difuzate prin presa sunt adevarate sau false, ca aceste afirmatii ii privesc in mod direct (prin identificare clara), ca ele le-au adus prejudicii si in mod special sa demonstreze ca au fost facute cu "vadita rea-intentie".
Incepand cu acest caz, legile privind calomnia, care erau diferite de la un stat la altul, s-au unificat pe teritoriul Statelor Unite. Mai tarziu, Curtea Suprema a extins decizia Sullivan si la "personalitatile publice", nu numai la functionarii publici. Deci si asupra acelor persoane care nu detin o functie publica, dar care sunt importante in ochii publicului (celebritati, scriitori, sportivi).
Hotararea Curtii Supreme a revolutionat legea calomniei in America si a instaurat o regula nationala unitara care se potrivea mai bine cu garantiile acordate de Primul Amendament. Aceste schimbari au influentat interpretarea conceptului de calomnie si din ele s-au inspirat si actele normative din Comunitatea Europeana care functioneaza si astazi.
soniacristinastan@yahoo.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
