O vizita pe bulevardul Liviu Rebreanu, acasa la Nora Iuga, nu se uita, iar prietenia pe care ti-o arata se pastreaza, pentru ca nu vei intalni foarte des in viata asemenea oameni. Laureata Premiului Uniunii Scriitorilor din Romania pentru traducerea lui Gunter Grass va marturisi in episodul urmator ca a trait cu adevarat doar in fictiune. Inainte de a plonja insa in lumea care nu se poate pipai, Nora Iuga rememoreaza realitatea foarte palpabila a razboiului. (Marcela Gheorghiu)
Viata mea de copil s-a desfasurat intre doua extreme. Pe de o parte, aspecte care ma fascinau si ma fermecau la acesti barbati, pe de alta parte, monstruozitatea la care am asistat. Bunicii mei stiau cat de mult ii simpatizam pe legionari, pentru ca aveam tot timpul in ghiozdan Porunca vremii si Bunavestire. Se ingrozeau si ma certau, incercand sa-mi deschida capul, fara mari sorti de izbanda la varsta aceea, cu atat mai mult cu cat simpatiile, in general, nu au argumente. Curand insa am inceput sa aflu ce se intampla. Eram in Bucuresti cand a fost omorat Armand Calinescu. Il vazusem la parazi si nu se putea sa nu mi-l intiparesc in minte pe acel domn cu un ochi normal si cu altul de panza neagra, foarte spilcuit, dar destul de antipatic mie. Intr-o dimineata, am auzit ca a fost impuscat de legionari. Horia Sima era deja conducatorul legiunii si stim foarte bine ca era o bestie.
Apoi au urmat Madgearu si altii si altii... Ca sa fie exemple pentru popor, erau lasati sa zaca zile in sir pe caldaram, la bunul-plac al brutelor care ii scuipau si ii loveau cu picioarele. Dar punctul culminat l-au atins cu Nicolae Iorga. Presa vremii a publicat atunci multe fotografii si a dat o sumedenii de detalii... Cand am vazut metodele inspaimantatoare de mutilare, umilinta la care a fost supus si oribila profanare a cadavrului unui astfel de om, m-am revoltat cumplit. Dar, indiferent al cui ar fi fost, putea sa fie si al unui caine, pe mine m-ar fi revoltat la fel de mult. Nu era vorba de bestialitate! Animalul in padure sau in jungla, atunci cand sfasie un alt animal, il mananca, dar nu isi face fecalele in gura antilopei pe care a sfasiat-o. Erau manifestari satanice.
Asta s-a intamplat cu legionarii, iar eu m-am lecuit definitiv de admiratia pentru ei si am trecut in extrema cealalta, ajungand sa-i urasc. Astazi, cand ii vad pe unii cautand sa-i reabiliteze prin aducerea lor la loc intr-o realitate idealizata a acelor vremuri, ma cutremur si nu pot sa accept. Sub nici o forma. Acelasi sentiment il am si fata de nazism. Desi sunt constienta ca a facut victime infinit mai multe, comunismul nu cred ca a reusit sa atinga perfectiunea perversitatii cu care a ucis regimul nazist, minutiozitatea nemteasca, asasinatul cu metoda din care se scotea profit. Desi comunismul ne-a distrus vietile - caci ce altceva a facut daca eu am intrat in razboi la zece ani si am iesit din comunism la saizeci? -, totusi nu le pot pune chiar suta la suta la suta alaturi.
Cantec de sirena
In ultima perioada a razboiului, sunau sirenele, iar oamenii speriati se ascundeau prin ganguri si pivnite, pentru ca se auzea ca vin sa ne bombardeze rusii. Si, intr-adevar, apareau trei, patru avioane, noi intram in ganguri, pentru ca nu aveam de ce sa facem adaposturi in curte, totul dura zece minute, suna stingerea, nu se intampla nimic, nu cadea nicio casa, niciun gard, nu murea niciun caine. Ni se parea aproape o distractie. Intr-o zi insa, pe 4 aprilie 1944, ma aflam langa Gara de Nord, la bunici, pe Dinicu Golescu. Dimineata avusesera loc, ca de obicei in ultima vreme, exercitii de aparare pasiva. Mimam ca ar fi bombardament si fugeam in adapost; era un fel de avanpremiera foarte amuzanta. Langa casa bunicilor, aproape lipita de aceasta, se inalta cladirea CFR-ului, inca neterminata, de o rezistenta extraordinara, poate cea mai rezistenta cladire din Bucuresti.
Pe 4 aprilie, la doua ore dupa exercitiile de aparare pasiva, dintr-o data, a inceput sa sune sirena. Ne-am gandit ca e o greseala si bineinteles ca nimeni nu s-a mai dus la adapost. Stateam in sufragerie cu propietareasa, la o cafeluta si o chesea de dulceata cu un pahar de apa rece, era un moment foarte placut cand, dintr-o data, a inceput un bombardament absolut ingrozitor. Mult mai rau se cutremura casa decat la un cutremur, iar bubuiturile nu se puteau compara cu niciun trasnet, oricat de puternic. M-am speriat teribil, m-am ascuns sub masa, iar bombardamentul nu se mai oprea. Valuri, valuri veneau atacurile, cand ziceam ca s-au terminat, se auzeau intorcandu-se. In sfarsit, a dat Dumnezeu si s-a sunat stingerea, iar noi am iesit in curte innebuniti, fiindca nu ne putuseram imagina ca se poate intampla asa ceva aievea. Casa din dreapta era daramata, casa din stanga era daramata. Stau astazi si ma minunez ce noroc am putut avea, a cui a fost sansa... Apoi au inceput sa vina oameni de pe Grivita, sa ne spuna ca au vazut morti pe strada, cai in copaci, masini despicate, ca la Gara era un dezastru. Infernul s-a repetat. Vreme de o luna am trait acest chin cumplit. Alimente nu mai erau. Pentru ca nu se mai gasea carne, luam o data pe saptamana carne de cal, nu mai exista paine si ni se dadea cate o bucata de malai copt.
Pentru ca devenise foarte periculos traiul langa Gara de Nord, tinta atacurilor aeriene americane, m-am mutat de la bunici la parinti, pe undeva in cartierul Ghencea, langa fabrica Vulcan. Acolo, pe langa casa trecea o sina de cale ferata. Cand suna alarma, toata lumea fugea innebunita la tren, care cum era, in papuci, in pijama, si exista intotdeauna acolo un marfar, de care ne agatam si o porneam afara din oras. Dupa un timp ne-am spus ca nu se mai poate trai in Capitala si am plecat cu totii la Hobaia, un catun undeva in judetul Ilfov, pe langa Domnesti.
Katiusa
Acolo m-a surprins pe mine intrarea rusilor in Romania. Stateam la Hobaia, intr-o camaruta din chirpici, cu paie pe jos, cand, intr-o noapte ploioasa, auzim afara tropaituri de cai, scartait de roti si cantece rusesti, altfel nemaipomenite. De spaima, n-am aprins lampa cu gaz si, pe intuneric, ne-am dus la fereastra. Atunci am vazut convoaiele. Nu am vazut insa camioane, nu am vazut tunuri, ci in marea majoritate carute, carute nenorocite, unele cu coviltir, si bucatarii de campanie.
S-au scurs pe strada mare trei zile si trei nopti fara oprire si ploaia nu se mai oprea. Intr-o dimineata am constatat ca nu mai aveam in casa de nici unele, fiindca nu ne asteptaseram sa intre asa de repede rusii in tara. Eram foarte speriati - auziseram de salbaticia soldatilor sovietici, de atrocitatile si barbariile la care se dedau pe acolo pe unde treceau, dar mai ales de violuri... Zvonurile acestea ajunsesera inaintea rusilor in catunul Hobaia. Mama a inteles ca noi nu puteam iesi si atunci i-a cerut Leanei, proprietareasa noastra, o broboada, o fusta nenorocita si niste papuci, toate negre, m-a imbracat cu ele si m-a invatat cum sa ma duc pana la bacania lui Dascalu', la coltul strazii mari, sa cumpar o paine. Mi-a infasurat broboada de nu mi se vedeau decat ochii si mi-a aratat cum sa merg, schiopatand, incovoiata si balabanindu-mi grotesc mainile, ca sa fie sigura ca nu o sa tentez nici un rus. Eram groaznica! Totul a decurs insa cu bine si m-am intors acasa triumfatoare, cu painea in brate! Si totusi, cosmarul acelor nopti era strabatut de o lumina incerta: credeam ca dupa rusi vin americanii.
*
Nu ne putem rupe de trecutul nostru, iar amintirea are, intotdeauna, darul de a preface lucrurile, intamplarile cele mai inspaimantatoare in pagini de poveste, dandu-le o aura romantica, incat aproape am impresia ca povestesc romane, nu propria mea viata.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
