Ziarul de Duminică

Norman Manea: Sunt un scriitor roman

Norman Manea: Sunt un scriitor roman
09.05.2008, 17:28 175

S-a intors de curand la Bucuresti, pentru a-si lansa, la Editura Polirom, seria de autor, scriitorul Norman Manea. Primul in aceasta serie este volumul memorialistic Intoarcerea huliganului, o carte in care devin limpezi sentimentele si resentimentele cu care prozatorul se raporteaza la tara care l-a "indepartat de mai multe ori". Si totusi, marturiseste ca tara e in el, scrie in romaneste si se prezinta oriunde: "Norman Manea, scriitor roman". (Marcela Gheorghiu)

"Huliganii" din literatura romana... "Huliganul" lui Mircea Eliade (din Huliganii): un razvratit, un rebel care viseaza la o renovare a intregii societati. Eliade il vedea ca parte a unei colectivitati care voia sa regenereze, sa restructureze societatea, s-o faca, eventual, alba ca luna de pe cer.
Cu Mihail Sebastian lucrurile stau un pic altfel. El zice mereu: eu nu sunt un partizan, sunt un disident. "Huliganul" lui (din Cum am devenit huligan) e un solitar care si-a propus un anume scop. Recent, prietena mea Marta Petreu, umbland prin arhive, a descoperit ca nici Sebastian nu era deloc scutit de influentele momentului si ale celor pe care ii iubea, pe care ii admira foarte mult: Nae Ionescu si Eliade, de care era foarte apropiat. Ma intreb astazi: daca Mihail Sebastian nu ar fi fost evreu si nu s-ar fi simtit amenintat fizic si tradat de prietenii lui apropiati, romani crestini, si-ar fi schimbat oare convingerile? Intr-o alta perioada, acestea au fost foarte asemanatoare cu convingerile de dreapta ale celor cu care era prieten si de care, zice tot Marta Petreu, era indragostit. Adica ii iubea atat de mult si ii admira cu atata ardoare incat preluase foarte mult din convingerile lor, desi aceste convingeri ii erau lui ostile.
"Huliganul" meu este si el revoltat. Fiind o persoana mai tanara decat ei, si trecand prin alte situatii existentiale decat ei, lucrurile stau diferit. Eu am trait personal experienta deportarii si a lagarului. Spre deosebire de mine, Mihail Sebastian a trecut prin experienta fricii de lagar si de aneantizare. Eu am trecut (eram copil, inconstient, nu-mi atribui nici un merit) printr-o puternica experienta fizica si instinctuala. Din acest punct de vedere, ma simt mai aproape de Mihail Sebastian decat de Mircea Eliade, pentru ca optiunea solitara, huliganul solitar al primului, mi se potriveste mai bine. Nu am stat nici la dreapta, nici la stanga, nu stiu daca e bine sau rau, nu vreau sa-mi arog nici un fel de aura de erou sau de martir, insa ce am incercat, mai ales in scris si mai ales in atitudinea mea sociala, a fost sa imi pastrez o anume integritate, atat cat se putea inainte de 1989, atunci cand si a respira era un compromis, si a trai realitatile cotidiene era un compromis. Instinctul vital este insa cel mai puternic in om si l-am urmat. Am incercat sa raman in viata, am incercat sa raman curat si cred ca, in mare masura, am reusit.
Perioada mea postlagar (eu si familia mea ne-am intors acasa cand aveam noua ani) a fost de imensa fericire, un extaz aproape perpetuu. Intr-o lume anormala (tara era comunista) eu aveam, in sfarsit, o existenta normala. Descopeream pas cu pas viata, cu bucuriile, cu tentatiile ei - dintre care una era poate cea mai puternica: societatea dreapta care ni se promitea, democrata, cu egalitatea intre toti membrii ei, fara diferente... Ce putea fi mai frumos si mai tentant pentru un copil decat acest basm? Mai ales cand copilul vine dintr-o zona tenebroasa, traumatica. O atractie extraordinara, careia i-au cazut victime oameni maturi, oameni de valoare. Eu eram un copil; foarte atras si de teatralitatea acelor mari festivitati ce proclamau marete idealuri, o perspectiva luminoasa a viitorului, un timp in care totul avea sa fie minunat. Nu eram insa nici suficient de idiot si nici nu-mi doream vreo cariera, asa incat, pe la 16 ani, trecusem deja de toate fazele (comandant de pionieri, secretar UTM) cand a venit momentul foarte dur, altfel, in care a trebuit sa exclud un bun prieten, absolut nevinovat...
Dintr-odata, intreg mecansimul mi s-a revelat si mi-am dat seama ca locul meu nu era acolo, ca nu sunt potrivit pentru asa ceva, nu sunt in stare sa fac asa ceva. Din acel moment m-am oprit. Am iesit... Am trecut pe partea cealalta. Am inteles in ce soi de purgatoriu traim, in mijlocul caruia trona o minciuna enorma, care devenea treptat si una sangeroasa. Era trecerea de la utopie la teroare, care s-a comis mereu de-a lungul istoriei. Acum stim si ar trebui sa fim mai atenti, desi se repeta, se repeta mereu. Iar acum se repeta in lumea islamica, o lume in mare masura analfabeta, care nu cunoaste, nu citeste Coranul, ci primeste directive de la imam care ii spune in fiecare vineri ce sa gandeasca, ce s-a intamplat si ce se va intampla. O dictatura religioasa este mai periculoasa decat una laica.
Romania este pentru mine tara indepartata; tara care m-a indepartat o data, de doua ori... Eu mai am insa si prieteni aici, care si ei sunt romani si apartin acestei tari, deci nu vreau sa limitez si sa fac operatii de reductie la un simbol, operatie intotdeauna extrem de nedreapta, periculoasa si stupida. Realitatea este insa ca geografic si uman ma aflu departe; tara a facut mai multe lucruri care m-au indepartat, dar eu m-am format si deformat aici. Am plecat la varsta de 50 de ani, cand in general nu se mai iau astfel de decizii drastice, radicale. Eu nu am vrut niciodata sa plec, desi, dupa 1960, as fi putut sa plec legal din tara. Parintii mei au vrut tot timpul acest lucru si de fiecare data eu m-am opus, au ramas aici si, din pacate, ei au murit, iar eu am plecat. Asa a fost sa fie. Deci, nu am vrut plecarea. Tara insa este in mine, scriu in romaneste. Nu exista ceva mai profund in om decat limba, care contine cuvintele cheie ale eului sau. Da, limba romana este in mine si, daca n-as iubi-o, nu cred ca as putea scrie. Exista in lumea de astazi, extrem de politizata, si aceasta acuzatie ca "scrii in limba calailor tai". In acest sens, am un coleg la colegiu, un mare scriitor nigerian, de mare finete si cultura, pe care in SUA toata comunitatea neagra l-a primit ca pe un rege si l-a intrebat: cum poti tu sa scrii in limba colonialistilor care ti-au asuprit tara? Iar el a raspuns: pai, fara acesti colonialisti, eu nu m-as fi dus la scoala; eu am invatat engleza mergand la biserica. Cand ne-am intors din lagar, in Bucovina, unde se vorbea si germana, primul lucru pe care parintii mei l-au facut a fost sa-mi angajeze o profesoara de germana! Desi nemtii erau principalii vinovati, parintii m-au pus sa invat limba germana. Ei nu erau extrem de cultivati, dar erau suficient de intelepti ca sa inteleaga ca una e una, alta e alta.
Revenind la plecarea din tara, ea nu s-a petrecut ca efect al unei picaturi care a umplut un pahar. Picaturi veneau tot timpul si din foarte multe directii. Eu, cum zic, nu voiam sa plec, nici nu am umblat dupa fericire si prosperitate, eram in limba mea (cu bine, cu rau), aveam prieteni aici, aveam cartile mele. Dar se ajunsese la o situatie extrema. Dupa anii '80, chiar inainte de a pleca, m-am intalnit pe strada cu o colega poeta care venea de la Paris. Stand de vorba cu ea, mi-a zis: Norman, locul nostru e aici, in tara, oricat ar fi de greu, noi suntem scriitori... Asa este, Ioana, i-am spus, numai ca eu imi repet de 40 de ani ceea ce imi zici tu acum. Daca vrei, iti spun ceva cu totul nou: m-am gandit si am ajuns la concluzia ca mortii nu mai scriu si sentimentul meu este ca, in momentul asta, murim. Ori ni se intampla ceva "accidental", ne imbolnavim si murim din lipsa de medicamente, ori pentru ca nu suntem primiti la spital, sau murim, pur si simplu, prin asfixiere generala. Atunci cand arde casa, i-am mai spus, iesi din casa; chiar daca nu stii unde vei dormi noaptea urmatoare, iesi pur si simplu din casa. Se ajunsese intr-un punct absolut apocaliptic, pe care nu mi l-am inchipuit. Nu fusesem nefericit cu zece ani in urma, cand totusi era mai respirabil, erau compromisurile banale ale existentei, pe care trebuia sa le faci ca sa rezisti. Sigur, s-au mai adaugat si relatia cu cenzura, si faptul ca eram tot mai urmarit, tot mai tracasat. Totul, de fapt, devenise insuportabil, de la cumpararea unui litru de lapte pana la securistul care venea dupa tine, perna care trebuia pusa pe telefon, faptul ca nu stiai niciodata cine se afla langa tine... Nu mai aveam puterea sa sper in cea mai mica schimbare, nici macar in moartea iubitului conducator. Am plecat.
De atunci, in masura in care am avut succes, eu m-am prezentat intotdeauna si pretutindeni nu ca scriitor american, nu ca scriitor evreu, ci ca scriitor roman. Norman Manea - scriitor roman.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
AFACERI DE LA ZERO