Nu cred că România se află într-o situaţie catastrofală. România de la televizor, da, România din presă este în pragul Apocalipsei, românii se ucid, se calcă unii pe alţii cu maşina, se urăsc, se dispreţuiesc, fură, mint, înşală, distrug, corupţia le curge prin vene şi incompetenţa le ghidează fiecare mişcare.
În cealaltă Românie, cea care nu prea apare la televizor, toate aceste lucruri există, fireşte, dar sunt surclasate numeric, ca arie de acoperire şi după orice altă măsurătoare, de lucrurile normale, de oamenii obişnuiţi, ba chiar încep să fie copleşite şi de fapte ieşite din comun în sens opus, pozitiv. Am umblat destul de mult prin ţară în ultimii ani şi nu puţine au fost surprizele - plăcute, în covârşitoarea lor majoritate. Cu câteva săptămâni în urmă, în drum spre Târgovişte, am trecut printr-o localitate, Băleni, care ne-a lăsat cu gura căscată. Din aer trebuie să se vadă precum scheletul unei balene uriaşe: zeci de linii de sere, semicilindri din polistiren, sclipind în soare, întinşi parcă până la orizont, de-o parte şi de cealaltă a şoselei, absolut impresionant! N-auzisem în viaţa mea de Băleni, acum am căutat comuna pe Internet şi am găsit inclusiv filmuleţe pe Youtube, în care se spune că oamenii nu mai prididesc cu munca!
Sunt convins că există nenumărate asemenea locuri în ţară. Am trăit vacanţe de vis în sistemul turismului de pensiuni, la Praid, la Săcele, la Cheia şi, în paranteză fie spus, ne-au trebuit vreo două ore ca să vedem tot ceea ce era de văzut în ansamblul de monumente Curtea Domnească din Târgovişte.
Nu cred că oamenii sunt răi, proşti, vicleni. Ştiu că există oameni răi şi unii foarte răi, dar nu ei sunt reprezentativi pentru rasa umană. Pe de altă parte, ştiu că fiecare dintre noi are păcatele lui, laşităţile lui, lenevelile lui - dar, cum bine spunea cineva, un om nu poate fi judecat după o faptă, ci doar după toate.
Nu cred că lumea e pe cale de a se dezintegra. Cred, văd, ştiu că sunt nenumărate probleme, de toate soiurile, dar în acelaşi timp ştiu că probleme au fost întotdeauna. Acum se află mult mai repede, se analizează mult mai profund, se răspândesc mult mai uşor, dar nu sunt, în esenţă, nici mai multe, nici mai grave decât în urmă cu 200 sau 2000 de ani. Speranţa de viaţă a crescut într-un secol cu 30 de ani, adică tot atât cât crescuse din preistorie până acum o sută de ani! Şi încă ceva: America triumfătoare de azi a fost construită de generaţia Flower Power, de nebunii de la Monterey Pop şi Woodstock, care se dădeau pe tobogane de noroi, umblau aproape goi şi fumau "iarbă".
Nu cred că e cultura pe moarte. În România funcţionează peste o mie de edituri - pe hârtie sunt mult mai multe -, nu se termină bine un festival de film ori teatru că începe altul şi numai programul pe o lună al Muzeului Ţăranului Rpmân, de pildă, conţine mai multe evenimente culturale decât existau într-un an în Bucureştiul anilor '80, ba cred că şi-n cel al perioadei interbelice.
Nu cred că presa e compromisă definitiv. Evident, există jurnalişti compromişi definitiv, dar nu breasla în întregul ei. Presă nu înseamnă numai tabloide şi istericale, presă e şi Ziarul de duminică, şi TVR Cultural, şi revistele de arhitectură.
Dar, mai presus de toate, nu cred că există prea mulţi oameni care, măcar în zilele acestea de după marea sărbătoare a Învierii, să nu cadă puţin pe gânduri amintindu-şi cât şi de ce a suferit Iisus pentru noi şi întrebându-se ce-ar putea face fiecare dintre noi pentru a răsplăti sacrificiul de atunci, pentru a alina o durere, a stârni un zâmbet, a crea o emoţie.
Cred că majoritatea oamenilor sunt buni în adâncul lor şi nu trebuie decât să descopere ori să-şi amintească asta.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
