Pe 17-18 septembrie, au loc examenele de intrare la masteratul de studiu al imaginii, cursuri la zi si la distanta (inscriere 8-14 septembrie), pe care profesorul Sorin Alexandrescu il organizeaza la Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti. Suntem curiosi sa-l chestionam, cu aceasta ocazie, despre importanta studiului imaginii si despre motivul pentru care i se dedica atat de staruitor.
- Asadar, ce este studiul imaginii?
- Prin imagine inteleg, in primul rand, desigur, imagine vizuala. Dar imaginea nu poate fi redusa la forma ei vizuala, adica perceptibila, publica, prinsa intr-un circuit institutional si intr-un anumit mediu, material. Imaginea poate fi si mentala, adica imateriala, nonperceptibila ca atare, desi perceptibila in efecte, caracterizand anumite grupuri sau indivizi. Mai departe, imaginea poate fi construita potrivit unor interese sociale, etnice, si folosita in lupte politice, ori poate compensa esecuri publice sau istorice.
- Totusi, in primul rand va intereseaza vizualitatea imaginii.
- Da, pentru ca aceasta a atras mai putin atentia pana acum. Evident, istoria artei se ocupa de imaginea artistica dintotdeauna, la fel ca istoria cinematografului sau a teatrului (scenografia), dar ele o studiaza, pe cat stiu, din punct de vedere istoric si estetic, al curentelor artistice, sau tehnic, al producerii ei, si mai putin din punctul de vedere al socialitatii, adica al rolului imaginii intr-o anumita societate, al participarii ei la jocul puterii sau la crearea unei anumite idei despre sine a unei societati, a unui grup. O abordare interdisciplinara a imaginii lipseste inca, cred.
- Aceasta interdisciplinaritate caracterizeaza Centrul de Excelenta in Studiul Imaginii, prescurtat CESI, pe care l-ati creat la Universitatea Bucuresti?
- Da, prin definitie si gratie contributiei colegilor impreuna cu care l-am construit: istorici, filosofi, arhitecti, literati, experti in comunicare, in teatru etc. CESI nu doreste sa-si suprapuna rezultatele unor studii deja existente, fie ele disciplinare, cum am spus, fie axate pe studiul imaginarului, precum il fac deja Lucian Boia la Bucuresti sau Corin Braga la Cluj. Pe noi ne intereseaza imaginea materiala, nu imaginarul (mitic), si modul concret in care functioneaza ea in societate.
- Adica?
- Conceptul nostru de cultura este net dominat de cultura textuala, adica de producerea, consumul si interpretarea textelor. Ea vine dintr-o lume traditionala, in care televiziunea, arta video s.a. fie nu existau, fie erau complet aservite puterii comuniste. Este clar ca astazi relatia dintre textual si vizual s-a inversat, in favoarea vizualului. Ar trebui sa ne intrebam insa daca nu cumva, in alte perioade, vizualul nu juca un mai puternic rol social decat se crede astazi.
- Ce este, de fapt, "vizualul"?
- Buna intrebare. El include nu numai opera cutaror pictori, sculptori, fotografi, designeri etc., ci sI modul general in care o societate vede lumea si se vede pe sine. Ce si cum vedem sau privim, iata domeniul vizualului intr-o societate; iata, altfel spus, cultura ei vizuala. Eu cred ca orice societate a avut o cultura textuala si o cultura vizuala proprii, congruente sau nu, constientizate sau nu, publice sau private.
- Exemple!
- Pai uite, cum de am inceput, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, sa vedem, deodata, natura? Ea a fost totdeauna alaturi de noi, de ce abia primii romantici, Grigore Alexandrescu, apoi Alecsandri si mai ales Eminescu, au vazut-o? De ce am fost "orbi" la natura inainte de romantici (exagerez, pentru a pune niste puncte pe i)?
- Dar vad ca aici amestecati textualul cu vizualul!
- Da, pentru ca o cultura vizuala traverseaza texte si picturi, nu numai picturi. Ma intereseaza cum vede Grigorescu natura, dar si Alecsandri. Ar trebui deci incercata o anumita "arheologie a privirii", modul in care noi am inceput sa vedem unele lucruri...
- ...ignorand desigur altele....
- Da, vazatorii fac cuplu cu nevazatorii, iar intrebarea este dubla: Ce vedem si ce nu, ce voim sa vedem, deci sa stim - lucrurile peste care alunecam cu privirea, distrati sau interesati.
- Mai spuneti, va rog, si ceva concret!
- De ce, de exemplu, secolul al XIX-lea nu vede munca fizica, sau daca o vede o minimalizeaza ori o considera un blestem, deci un nou motiv s-o treaca sub tacere? Cum de nu ne-am vazut noi, in secolul al XX-lea, vecinii? Cativa tatari, ceva Balcic la pictorii interbelici, si cam atat, in timp ce "firesc" era sa pictezi in Franta sau Venetia. Este la fel de semnificativ ce si cum vezi - imaginea ta despre ceilalti si a lor despre tine (adica domeniul imagologiei) - si ce nu vezi, punctele albe, the blind spot, cum zice englezul, care tradeaza autocenzura sau frustratiile noastre.
- Modul de realizare a imaginii la un moment dat difera de modul ei de utilizare. Dar interpretarea ei?
- As sublinia importanta sa, modul in care "citim" imaginea. Ideea ca o imagine poate fi citita ca un text nu arata numai dominanta textului, ci se bazeaza si pe supozitia ca dincolo de imagini, ca si de texte, exista niste coduri, niste habitudini, competenta noastra culturala. Aceasta idee contrazice atitudinea "naturala" - imaginea este ceea ce se vede, textul este ceea ce sta scris - si este "suspicioasa": imaginea este ceea ce vrea "cineva" ca noi sa vedem in ea....
- "Romani, vi se pregateste ceva!"
- ...nu in sens de complot, ci de retorica a imaginii, respectiv a textului. Un studiu pe care as vrea mult sa-l facem la CESI ar fi despre imaginea "politicului cotidian" in fotografiile de dinainte de decembrie 1989. Atat ne-au oripilat pozele Lui si ale Ei, ca am decis - prin consens - sa nu mai vorbim despre acest lucru, sa nu mai vedem ceea ce am tot vazut decenii de-a randul, chiar sa aruncam sau sa distrugem. Or, arhiva vizuala este la fel de importanta in istorie precum arhiva textuala. Trebuie sa studiem pozele cu "To'arasul" chiar daca ne fac oroare si tocmai pentru ca ne fac oroare. Vad aici o atitudine mai generala in fata istoriei: trebuie sa ne asumam si ceea ce detestam. Numai asa putem impiedica realitatea aceea sa revina.
- Ce anume sa studiem atunci?
- Nu numai ordinea in care apareau diversii vorbitori la tribuna vreunui congres, semn al ierarhiei politice, ci toata "punerea in scena a cotidianului" realizata in comunism: impartirea spatiului in sala de sedinte, imbracamintea, pieptanatura femeilor, modul de-a poza in fata cameramanului, zambetele, felul de-a bate mainile ca aplauze, intr-un cuvant, "limbajul de lemn corporal", care era perfect mulat pe cel verbal. Dar exista, pe de-alta parte, si fotografii care arata faliile in sistem, intentionat sau nu: privirile piezise, surasurile complice, zambetele sarcastice, micile spatii de libertate. Ca sa nu mai vorbesc de nivelele (mai mult sau mai putin) macro: arhitectura si urbanismul, Cantarea Romaniei, petrecerile publice, sorcovitul pe la sefi, de sarbatori.
- Mai au ele importanta astazi?
- Sunt convins ca da. Aceste limbaje nu au disparut, ci doar s-au adaptat noilor realitati politice. Slugarnicia, ca si stilul de constructie al noii burgezii preiau adesea cliseele vechii nomenclaturi. Au aparut desigur noile mode, mai ales la tineri, dar este fascinant sa observi la "baietii de bani gata" persistenta vechilor apucaturi ale parintilor. Ar fi de studiat deci ce se schimba mai repede, cultura textuala sau cea vizuala, si masura in care, inconstient, traiesc inca in noi, "postmodernii", sechelele culturilor vechi, comuniste, rurale sau premoderne.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
