Intrucat, asa cum am mai spus, Gala Premiilor UNITER este, alaturi de Festivalul National de Teatru, cel mai insemnat eveniment de anvergura, tocmai, nationala din viata scenei romanesti si intrucat editia din acest an a starnit, asa cum se stie, o ampla literatura jurnalistica, revin aici asupra momentului, ale carui ecouri, de altfel, nici nu s-au stins. Totodata, Gala 2007 a marcat, sub mai multe aspecte, un punct special in istoria recenta a "breslei". Daca acest punct este unul final sau doar (!) unul crucial ramane, inca, de vazut.
O veche zicala autohtona spune ca, daca schimbi locul, schimbi (si) norocul. Fara a preciza, desigur - ca orice oracol care se respecta -, daca in bine sau in rau. O data luata decizia de mutare a Galei, anul acesta, la Sibiu, o suma de ghinioane au parut sa se ridice, amenintatoare, la orizontul destul de senin, altminteri, al evenimentului, caruia Ion Caramitru, initiatorul si animatorul sau, ii destinase, acum 15 ani, rolul de reuniune sarbatoreasca a tuturor artistilor scenei. Un oarecare frison de nemultumire, mai intai, la anuntarea componentei juriului de nominalizari (alcatuit, traditionalmente, exclusiv din critici), socotit de unii a impune personalitati insuficient de marcante, vorba lui Dandanache. In raport cu ce? Greu de spus. Dupa parerea mea, nu "marcajul" intra aici in discutie, ci aptitudinea (sau capacitatea) celor cinci jurati de a elabora o perspectiva corecta, coerenta si (cat mai) cuprinzatoare asupra valorilor artei scenice romanesti din intervalul supus examinarii - anul 2006. Nominalizarile au relevat, ce-i drept, coerenta; asupra celorlalti doi parametri, care au starnit tot felul de suparari artistilor, am exprimat, si eu, rezerve de principiu - ceea ce, in momentul cand am devenit membru al juriului final (care acorda premiul unuia dintre cei trei nominalizati), a atras asupra mea un potop de injurii si de "contestari" din partea unor "catindati" (nominalizatii la Premiul pentru critica si un nominalizat la Premiul pentru regie, plus alte spirite ofensate), iar asupra Galei, spectrul unei posibile anulari (caci, prin retragerea din respectivul juriu, in ultimul moment, a unuia dintre membri, situatia parea sa se fi blocat, ca sa zic asa, multilateral). Trebuie consemnat de asemenea, in beneficiul viitorilor istorici ai teatrului romanesc de la inceputul mileniului III, ca nominalizarile au fost si motivul (sau pretextul) parasirii Senatului UNITER de catre unul dintre membrii sai (critic) si al retragerii de pe lista concurentilor la premii a unui actor jignit de nominalizarea pentru rol secundar, el crezand ca joaca un rol principal. Daca punem cap la cap toate aceste incriminari si recriminari, toate aceste acuzari si recuzari, toate aceste ofuscari, ofuri si uscari, obtinem un peisaj nu (cum zicea titlul unei piese) de dupa razboi, ci de toiul bataliei, o batalie indarjita si incrancenata, oarba si foarte adesea murdara. Un peisaj incredibil, intr-o lume normala, in aria culturii. Care este miza acestei batalii, aparent absurde? Raspunsul la intrebarea de fata nu e simplu, pentru ca ramificatiile sale se intind mult dincolo de zonele vizibile ale teatrului, adica dincolo de scena. Este vorba aici in primul rand despre bani, despre putere, despre institutii si sistem - si abia in ultimul rand despre pozitii ideologice, despre viziuni estetice si despre conceptii artistice. Este un raspuns care abia urmeaza sa fie cautat. Si nu e deloc sigur ca va fi dat.
Revenind la Gala Premiilor UNITER, nu a fost aceasta prima editie cand nominalizarile au trezit uimiri, nelamuriri sau nemultumiri; a fost insa, neindoielnic, prima data cand ocazia sarbatoreasca s-a vazut in chip atat de lamentabil periclitata. In aceste conditii, desfasurarea nu doar obisnuita, fireasca a spectacolului, ci si tensiunea buna, emotia placuta, energiile pozitive care s-au adunat si au curs impletite dinspre scena spre sala si invers in seara zilei de 23 aprilie - ziua nasterii si mortii lui Shakespeare, precum si (simbolul pare facil, dar coincidentele nu sunt niciodata simple coincidente) ziua Sfantului Gheorghe, ucigatorul balaurului - au capatat proportii si semnificatii insolite. Meritul acestei reechilibrari a balantei, al acestei "deturnari" fericite a unei situatii dramatice in situatie teatrala le revine, cu siguranta, organizatorilor (si, in primul rand, micii echipe de angajati ai UNITER), dar ii revine in special "responsabilului de proiect", adica lui Ion Caramitru - tariei sale de caracter, incapatanarii sale, hotararii sale si, intr-un fel, inconstientei sale: refuzului de a ceda in fata cedarilor, credintei in inconsistenta necredintelor. Si unei convingeri pe care, spune el, i-a "predat-o" Doamna Bulandra, acea formidabila si neegalata personalitate a scenei romanesti din vremurile cand scena avea de infruntat nu uneltirile dinauntru, ci atacurile din afara: in teatru, nimic nu este imposibil. Intr-adevar, Gala 2007 a demonstrat ca, in teatru, totul este posibil.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
