Cum se face ca despre cate un teatru vorbeste toata lumea, iar despre altele nu se aude cu lunile (cu anii) absolut nimic? "E vina cronicarilor!", exclama, invariabil, directorii institutiilor din a doua categorie. Ca ei, directorii, nu se ocupa nici macar in treacat de necazurile trupei pe care o pastoresc nu se spune niciodata - decat, cel mult, pe la colturi. In asemenea situatii, personajele cu destinul cel mai amar sunt actorii. Caci actorii asteapta salvarea de la piesele din repertoriu (pe care nu ei il intocmesc) si de la regizorii invitati (pe care nu ei ii aleg).
Este cazul Teatrului Mic. Obisnuit, pana in 1989, cu o "vizibilitate"
invidiata de celelalte scene si explicabila printr-o suma de factori pe care nu e aici locul sa-i detaliem, ansamblul din Sarindar s-a pomenit, dupa revolutie, in bataia tuturor vanturilor (crivatul tranzitiei, simunul directoratelor succesive, briza calculelor politice), sub suflul carora multi actori au plecat, si mai multi s-au blazat, regizorii "cu nume" au inceput sa ocoleasca locul candva ravnit, iar publicul, sa caute in alte parti satisfactiile cu care se obisnuise. Si anii au trecut... Si nimic nu s-a petrecut... In fine, acum vreo trei-patru ani, in fotoliul directorial s-a instalat un fost actor al teatrului, devenit intre timp - si cu timpurile - un dinamic si prosper om de televiziune: Florin Calinescu. Acesta a renovat din temelii cladirea (cu fonduri proprii, se spune), a amenajat sala foarte modern (nu si foarte comod, scaunele cu spatarul prea inalt obligandu-te sa lungesti gatul ca sa poti vedea scena peste umarul vecinului din fata) si a imbarbatat trupa cu promisiunea recapatarii gloriei de odinioara. Spectatorii s-au intors, incet-incet, in zona... dar gloria este, pare-se, ceva mai greu de momit... Deocamdata, teatrul incearca sa joace cartea piesei "comerciale", scotand totusi din maneca, la rastimpuri, asul cate unui titlu "de stima". Iar actorii? Cei care au ramas - unii dintre ei, vedete autentice si excelenti profesionisti - si cei care au venit - printre ei, cateva nume "promitatoare" - isi duc rabdatori povara, cu gandul, pesemne, la Nina Zarecinaia din Pescarusul, ultima, cred, reala "lovitura" (de acum aproape zece ani...) a Teatrului Mic.
O alta lovitura, de alt tip, care a tinut afisul stagiuni intregi, a fost Pluralul englezesc de Alan Ayckbourn. In intentia, probabil, de a reface momentul, factorii decizionali nu doar au reluat, acum mai mult timp, spectacolul (care insa nu a mai avut ecoul initial), dar au adus pe afis un nou titlu al aceluiasi autor - Cum iubeste cealalta jumatate (traducerea: Horia Florian Popescu) - si pe regizorul care izbutise prima "isprava": Sanda Manu. Piesa e un exemplu reusit de comedie englezeasca bine scrisa, specie la care, marturisesc, eu, una, rad cu lacrimi, indiferent cat de rau arata textul pe scena - si ca mine or mai fi si altii. La fel am patit si la aceasta mai veche premiera a TM - si n-am fost singura. Nu vreau sa spun ca spectacolul e prost; Sanda Manu stie sa orchestreze intrarile si iesirile rapide pe care le presupune povestea (o istorie cu nenumarate incurcaturi a trei cupluri maritale) si stie sa lucreze "poante" comice fara stridente si vulgaritate. Ce lipseste din montare e un lucru foarte greu de numit: stralucirea? aplombul? placerea jocului? profesionalismul pur si simplu? Dintre cei sase actori - Claudiu Istodor, Adriana Schiopu, Ovidiu Niculescu, Oana Ioachim, Vitalie Bantas, Rodica Negrea, conform ordinii din program -, cel dintai si cea din urma sunt singurii cu adevarat "de-acolo": au umor sec, prestanta, gand activ indaratul replicii. In rest... merge.
Ar fi... mers, poate, si la spectacolul care a inaugurat redeschiderea pentru public a salii Teatrului Foarte Mic, spatiu cu posibilitati multiple de configurare scenica, dar si cu o soarta foarte oscilanta. Ar fi "mers", poate, daca textul lui Matei Visniec, intitulat Paparazzi sau Cronica unui rasarit de soare avortat (tare multi pui si tare chinuiti a facut titlul lui Garcia MA!rquez!), ar fi avut parte de un regizor mai putin fascinat, presupun, de renumele autorului romano-francez, de un regizor care, pe scurt, l-ar fi scuturat (adica scurtat) bine si le-ar fi recomandat actorilor sa debiteze replicile cat mai repejor si mai glumet. Mihai Lungeanu a luat insa piesa - pe care n-as putea s-o povestesc nici sub amenintarea ca trebuie s-o vad din nou - mai in serios decat putea ea (si publicul) sa suporte: dialogurile (ceva despre sfarsitul lumii - iata ca amenintarea isi face efectul!) sunt rostite pe ton de adanca meditatiune si in ritm de o vorba la doua minute, actorii se misca mult si fara sens, e si muzica, sunt si proiectii de nori alunecand pe cer (singura priveliste cat de cat suportabila) etc. Si este, atotstapanitoare si mortala, o plictiseala cum rareori am incercat - totusi! - la teatru. Dintre actorii condamnati sa ne strice seara ii pomenesc doar pe cei carora actiunea le-a reusit cel mai putin - Coca Bloos si Mihai Dinvale -, asigurandu-i pe ceilalti de o sincera compasiune.
Cea mai recenta premiera de la Teatrul Mic (foarte harnic, altminteri) se numeste Alex si Morris. E o piesa scrisa de Michael Elkin, ziarist si critic american de teatru si film, o piesa extrem de simpla despre niste oameni extrem de simpli: doi batrani retrasi intr-un azil, unde isi trec zilele ciondanindu-se intre ei sau cu asistenta medicala. Intamplari simple care inchid insa in ele realitati complicate: singuratate, frica de moarte si frica de viata, amaraciune, amintiri frumoase si triste, dorinte neasteptate si impulsuri uluitoare. Regizorul Gelu Colceag procedeaza in singurul mod intelept pe care il permite un asemenea text: incearca sa se "arate" cat mai putin, lasandu-i pe actori sa se desfasoare in voie. Iar cand ai actori precum Stefan Iordache si Mitica Popescu - carora le "ridica la plasa", cu precizie si caldura, Dana Dembinski-Medeleanu (Rose, asistenta) -, nu se poate sa nu iasa bine. Stefan Iordache (Alex) joaca un batran care refuza sa imbatraneasca, tafnos, tiranic, slobod la gura si tanjind cu disperare dupa prietenie; actorul face astfel o senzationala trecere spre alta varsta, aruncandu-si in joc toate atuurile: capacitatea de metamorfoza, glasul perfect timbrat, agilitatea fizica, forta dramatica - este, in sine, un spectacol. Mitica Popescu (Morris) deseneaza un batran modest si politicos, timid si neajutorat, ascunzand o tarie de caracter ce frange "coltii" celuilalt; naturaletea, umorul si subtilitatea sa dau un recital complet. Iata, cred, genul de spectacol care poate produce indelung asteptatul reviriment al Teatrului Mic: miza pe actorii mari.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
