Vorbind despre sezonul trecut, ma oprisem mai indelung, in episodul de-acum sapte zile, asupra regiei; mai precis, a regizorilor. Asa este, de fapt, si normal: fizionomia spectacolului modern, chiar si atunci cand e una... amorfa, li se datoreaza in masura decisiva. Observatia e valabila fara rezerve in Romania, unde regizorul este (spre deosebire de alte tari sau, macar, zone culturale) figura centrala a esichierului teatral. El isi datoreaza aceasta pozitie de forta, spuneam, si criticilor. Sau mai ales lor.
Si aceasta pentru ca, indeobste, criticii (cronicarii, mai bine zis) au tendinta sa analizeze spectacolul ca pe un obiect in sine, autonom si autosuficient, in afara oricarei legaturi nu doar cu contextul socio-politic si cultural in care el apare, ci si cu textul insusi de la care, cum-necum, pleaca. Desigur, unul dintre primele lucruri care se invata - atat la Teatrologie, cat si la cursurile mai mult sau mai putin improvizate menite a-i transforma peste noapte in specialisti pe tinerii condeieri de meserii diverse - este ca teatrul nu-i totuna cu piesa. Cum se patrund bine de aceasta descoperire epocala, proaspetii savanti se transforma pe loc in masuratori vigilenti ai gradului in care spectacolul NU seamana cu textul (nu ca ar cunoaste intotdeauna textul...) si aplica fara mila eticheta infamanta "teatru radiofonic" sau, mai rau, "teatru batranicios" (?!) oricarei mizanscene semanand mai mult de 50% cu felul cum a conceput dramaturgul amplasarea si desfasurarea actiunii, numarul si sexul personajelor si relatiile dintre ele, ordinea si apartenenta replicilor s.a.m.d. Invers, orice montare intorcand pe dos intelesul unei piese (asa cum este el perceput de bunul-simt comun) si violentand asteptarile prin insertii socante (tehnologie video in Antigona, nave cosmice in Shakespeare) ajunge pe loc etalon al teatrului-asa-cum-trebuie-sa-fie. Exista, fara indoiala, spectacole excelente care nu seamana deloc cu piesa careia i-au luat titlul - si cel mai ilustru exemplu il ofera operele scenice ale lui Andriy Zholdak (Othello?! dupa Shakespeare, montat de el la Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu, a si obtinut, acum vreo trei ani, premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol), dar nu orice facator de montari "neortodoxe" are geniul asociativ si cultura plastica ale regizorului ucrainean.
Daca, insa, tinerii emitatori de baliverne cronicaresti pot fi scuzati prin lipsa de experienta si prin entuziasm juvenil, mai varstnicii lor confrati care calca in strachini nu beneficiaza de nici o circumstanta atenuanta. Acestia din urma - reprezentand ceea ce s-ar putea numi establishment-ul criticii teatrale - se fac vinovati, in genere, de pacatul admiratiei oarbe in fata "numelui": orice produs scenic al unui regizor cu oarecare cota (cota la a carei stabilire ei insisi au pus umarul) este ridicat in slavi sau, cel putin, recenzat cu blandete, indiferent cat de clar negandit ori fuserit ar fi acela. Desigur (am mai spus-o), e normal sa privesti spectacolul neizbutit al unui regizor "atestat" cu ochi mai ingaduitori decat aceia pe care-i indrepti asupra prostiilor in serie ale cate unui nechemat insistent, dar de aici si pana la a te face ca nu observi, pur si simplu, cat de gol poate fi uneori discursul scenic al unei vedete regizorale e cale lunga si periculoasa. Periculoasa, pentru ca asemenea complezente tind sa falsifice, in timp, ierarhia valorilor si sa instaleze, pe post de exemple pentru artistii incepatori, idoli calpi; idoli care, de altminteri, nu fac scoala autentica (nici n-ar avea cum), nascand, in schimb, legiuni de imitatori servili. Rezultatul? O dezolanta aplatizare a peisajului teatral, care devine uniform, tern, monoton. Un bun (adica rau) exemplu in acest sens il ofera epigonii teatrului "vizual" al lui Silviu Purcarete. Inteligent, sensibil, stralucitor si profund in exemplarele de varf ale creatorului sau - care, totusi, nu a dat numai capodopere -, acesta a devenit, sub mana inexperta a copiatorilor, forma vida, haos expresiv, lipsa de sens. Se pot felicita pentru asta si comentatorii care, acum cativa ani, inlocuiau analiza lucida a productiilor marelui regizor cu un suvoi de adjective delirante, distribuite in mod egal spectacolelor excelente si celor neimplinite ale acestuia. Si au lasat ori lasa dara, in acelasi fel, si Catalina Buzoianu ori Mihai Maniutiu, teatrul "baroc" al celei dintai si teatrul "sincretic" al celuilalt putand fi recunoscute, in caricatura, pe trei sferturi din scenele romanesti ale momentului - gratie (si) elogiilor desantate ce au intampinat, in presa, atat spectacolele bune, cat si rebuturile (e drept, abil deghizate) ale celor doi artisti.
Critica, se poate spune, are teatrul pe care-l merita. Cum ramane insa cu publicul?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
