Într-o împrejurare publică, mai exact la TV, am vorbit despre Quentin Tarantino şi despre al său "Pulp Fiction". Un prieten apropiat, care mă urmăreşte cu fidelitate şi nu ezită niciodată să-mi spună impresiile - bune sau rele - mi-a semnalat că nu ştie filmul, nici regizorul. Nicio dramă, nimeni n-a văzut toate filmele, fie ele şi celebre. Da, mi-a atras el atenţia, dar asta înseamnă că de data asta nu te-ai adresat tuturor. E o utopie să crezi că VREODATĂ te poţi adresa tuturor, am replicat, ştiind că va fi foarte greu să-l conving, nu era prima oară când discutam despre asta.
Evident, n-are cum să fie aşa. Nu numai că Shakespeare, Beethoven sau Michelangelo nu spun nimic foarte multor oameni, dar există destui cărora nu le spun nimic teatrul în general, sculptura în general, muzica simfonică în general.
Omul a avut întotdeauna o atracţie puternică spre absolut. Puterea religiilor este dată de valenţa absolută a divinităţii. Într-o lume în care totul se schimbă de la o clipă la alta, în care s-a demonstrat ştiinţific că până şi spaţiul şi timpul sunt relative, avem o nevoie firească să existe ceva neschimbător, etern, inalterabil, pe care să ne putem sprijini sistemul de valori fără teama că s-ar putea prăbuşi peste câtva timp.
Pentru oamenii cultivaţi, în afară de Dumnezeu, rolul acesta îl joacă arta. Ne place să credem, avem nevoie să credem că există opere şi artişti universali şi nepieritori.
O vorbă simpatică zicea: "Shakespeare!? În maximum patru sute de ani e fumat!" Ne aflăm la doar câteva secole de perioada în care au creat cei pe care îi considerăm nemuritori. Dar dacă ne uităm puţin mai în urmă? Câţi artişti de acum o mie de ani sunt astăzi "universali"?
Pe de altă parte, "universalitatea" implică inevitabil un criteriu cantitativ. Remarcând în treacăt că majoritatea celor şase miliarde de pământeni probabil că nici nu a AUZIT despre Shakespeare, Beethoven sau Michelangelo (căci lumea nu se reduce la ţările cu un anumit nivel de dezvoltare, inclusiv culturală, şi planeta e doldora de analfabeţi), cum am putea să operăm rezonabil cu cuantificarea valorii? Ar însemna să trecem în categoria "nemuritoare şi universale" filmele indiene şi telenovelele, cărţile tip Danielle Steel şi muzica pop. Cât despre teatru sau arte plastice, nici n-ar intra în discuţie la scara populaţiei chiar şi a unui stat avansat.
Cred că trebuie să ne eliberăm cu totul de obsesia universalităţii. Fiecare artist are publicul lui şi doar la acesta trebuie să se gândească - nu să imagineze strategii de a cuceri cât mai mulţi oameni. Să lăsăm grija asta politicienilor, maneliştilor şi fetelor de pe centură.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
