Dacă vom privi cu atenţie, un detaliu încărcat de sens se profilează într-atât încât ajunge să devină punctul central al frescei. Capetele unite ale Sf. Apostoli alătură un ochi al unuia şi un alt ochi al celuilalt într-o intimitate ce pare a fi devenit un singur ochi. Geniul autorului frescei nu a zugrăvit accidental această imagine, dimpotrivă, a subliniat-o premeditat într-o îmbrăţişare de fraţi siamezi: un ochi se prelungeşte în celălalt, conturul de graniţă dispare, diafanul pupilei – locul prin care (se) poate zări sufletul –, sprâncenele şi cearcănele, toate sunt înscrise într-o unică arcuire ondulatorie. Ochiul rezultat, precum o elipsă care conţine în miezul său focarele celor două pupile ale apostolilor, este cumva nelumesc, te cutremură la gândul realităţii celor de Sus...
„Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), îţi vei aminti pe loc, dacă vei contempla îmbrăţişarea apostolică şi vei medita la alura concentrată, ce angajează uimirea privirii celorlalţi doi ochi, mărginaşi, ai frescei. Dar aceasta nu pare a fi totul, căci cutremurul privirii din mijlocul fiinţei rezultate prin această îmbrăţişare abia înfloreşte. Rămaşi martori pe margini, ceilalţi doi ochi ai apostolilor contemplă uluiţi rezultatul comuniunii.
Pe bună dreptate, căci – dacă este să aşezăm imaginea în lumina unei perspective comparate a religiilor – nu este nicidecum o temă nouă, în varii tradiţii vom găsi termeni precum „al treilea ochi”, „ochiul ciclopului”, „ochiul tigrului” ş.a.m.d. Niciuna însă nu echivalează situaţia de faţă. De unde se vădeşte, iarăşi, diferenţa adusă de creştinism: o altă vârstă a omenirii, ale cărei valenţe sunt iubirea şi comuniunea întru Hristos. Aceasta radiază din ochiul cel nelumesc, aceasta este puterea şi mesajul ochiului apostolic.
Ne vom mai aminti de înrudirea cu ochii îngerilor – unii într-atât de numeroşi încât sunt zugrăviţi pe întreg „corpul” acestora, în cazul anumitor specii îngereşti. Ceea ce vrea să ne trimită la omniscienţa îngerească, la perpectiva holistică a ochiului îngerului în raport cu lumea. Ochiul apostolilor îmbrăţişaţi este echivalentul acestei priviri îngereşti – de unde şi viaţa monahului care devine, treptat, viaţă îngerească.
La limita luminoasă, înaltul dinspre care priveşte ochiul apostolic devine la capătul drumului – şi al îmbrăţişării – chiar ochiul lui Hristos, care promite să surmonteze prezenta lume creată, ba chiar şi perspectiva îngerească...
Epura acestei perspective apostolice ajunge în lumea terestră o binecuvântată fascinaţie – uneori frică, alteori mirare – raportată la cele divine. Dar, în limitele precare ale omenescului, se poate metamorfoza în varii monstruozităţi, în ochi ai Gorgonelor, în diabolizarea a ceea ce omul refuză ori nu este pregătit încă să înţeleagă.
A privi chiorâş spre aproapele tău, a ieşi din îmbrăţişarea cu celălalt de o aceeaşi credinţă cu tine, chiar dacă-i de o altă confesiune, a uita că frumuseţea omului, indiferent de modalitatea în care se racordează la sacru, stă în ochii privitorului sunt doar câteva din posibilităţile de a deraia de pe Calea Împărătească. Ieşi de pe Cale atunci când nu mai conştientizezi prezenţa atoatevăzătorului Privitor, pierzi ţinta – de unde şi înţelesul etimologic al cuvântului păcat...
În pofida micilor neînţelegeri, omeneşti, dintre Sf. Petru şi Sf. Pavel – păstrate în istoriile tradiţiei, dar şi în Scripturi – îmbrăţişarea apostolică dă seama de peste veacuri despre Biserica una. Poate fi o amintire, poate fi şi o profeţie...
Vom găsi ecouri târzii, sub felurite simboluri, ale Bisericii nedespărţite pe pereţii bisericilor din Bucovina (vezi cărţile şi studiile dedicate acestor fresce, semnate de iconarul Sorin Dumitrescu ori de cercetătoarea Anca Vasiliu). „Perspectiva inversă” despre care vorbesc studiile lui Pavel Florenski este doar un pas intermediar pentru decriptarea înţelesurilor ochiului apostolic. Cel mai bun studiu despre icoană, recunoscut ca atare chiar de ortodocşi, aparţinând Cardinalului Christoph Schönborn (vezi „Icoana lui Hristos”, Ed. Humanitas, 2011), ne retrimite la surse şi să ne atenţionează că tradiţia bizantină deţine încă multe taine de împărtăşit.
...Dar astăzi Bisericile sunt mai degrabă într-o stare de îmbrânceală, nicidecum de îmbrăţişare: enclavizarea şi atomizarea ortodoxiei prin îndepărtarea de catolicism este totuna cu risipirea şi „adaptarea” la modernitate – dusă până la diluţie, pe alocuri – a catolicismului prin îndepărtarea de ortodoxie.
O încercare de resetare ecumenică locală, în istoria recentă, o tentativă de îmbrăţişare a fost adusă ortodoxiei de participanţii la mişcarea Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim (Bucureşti), în anii postbelici. Comuniunea protagoniştilor Rugului Aprins vibrează încă şi a produs valuri ale căror urme pot fi regăsite, discret, şi astăzi. Căci acei oameni nu au fost numai lucizi căutători ai isihasmului – precum vom mai găsi în câteva şcoli duhovniceşti ortodoxe, chiar în România secolului XX –, ci şi-au calibrat eforturile până la capăt, deschizând braţele inimii şi minţii spre ştiinţă, cultură şi spiritualitatea universală. Fiindcă au realizat că adevărata privire şi reala îmbrăţişare apostolică porneşte din inimă către o altă inimă. Până ce ne vom regăsi cu toţii îmbrăţişaţi în inima lui Iisus...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
