Dupa hecatombele Primului Razboi Mondial, poate dintr-un sentiment de jena combinat cu o autentica parere de rau pentru atatea vieti irosite degeaba si pentru atatea inutile suferinte, in aproape toate colturile beligerante ale Europei a aparut, intr-o forma sau alta, Cultul Eroilor.
Societati cu statut legiferat oficial sau anonime, organizatii de sorginte cultural-nationalist-politica sau pur si simplu initiative comunale se intreceau sa ridice monumente comemorative ale eroilor din respectiva urbe, zona sau tara cazuti pentru... si urma un pomelnic pe cat de pompos, pe atat de solid orientat politic. De parca ar fi functionat o intelegere europeana tacita, monumentul respectiv era format de regula dintr-un soclu strajuit de doua tunuri, sprijinind o compozitie sculpturala constand fie dintr-un soldat intr-o atitudine ostentativ eroica, fie dintr-un vultur sau alt simbol inaltator. La ocaziile festive din cele doua decenii interbelice, respectivul monument a devenit locul ideal pentru scortoase adunari comemorative si sforaitoare discursuri revansarde (in tabara invinsilor) sau emfatic-patriotarde (la invingatori). Mostenind ultimele contururi si nostalgii Art Nouveau, acele monumente, din care multe au supravietuit inclusiv prin satele si oraselele din vechiul Regat, faceau parte integranta din decorul flusturatec al La belle epoque, cu toata incarcatura lor declarat solemna.
Inevitabil, obiceiul monumentelor comemorative de razboi a continuat si dupa Cel de-al Doilea Razboi Mondial, cu notabila diferenta ca in locul reminiscentelor Art Nouveau, acestea purtau povara unei mult mai apasatoare incarcaturi ideologice. Agresivitatea mesajului propagandistic a fost mult mai evidenta in teritoriile controlate de sovietici, si ceva mai cool in occidentul americanizat al Europei. Astfel, mignionele monumente ale Marelui Razboi au fost rapid eclipsate si acoperite de buruieni datorita umbrei enormelor monumente ale ostasului sovietic eliberator, mereu ofensiv, inevitabil victorios si lipsit de orice banuiala de finete sau traire omeneasca.
De partea cealalta a Cortinei de Fier a fost aleasa o solutie mult mai pragmatica, mai eficienta si care beneficia in plus de forta unei autenticitati mai presus de orice banuiala: un postament pe care se afla dispus un tun, un tanc, o masina amfibie ce fusesera folosite pe frontul de vest impotriva germanilor de armatele aliate, in speta de fabricatie americana si britanica. Indeosebi pe coasta normanda a Frantei, in localitatile unde s-au purtat lupte crunte la marea debarcare din iunie 1944 (precum Arromanches, Berniers sur Mer in Calvados, Sainte Marie du Mont - unde se afla borna kilometrica zero a Drumului Libertatii) aceste relicve istorice aliate fac casa buna cu trainicele ruine ale cazematelor germane din Zidul Atlanticului. Discutabila si contestabila din punct de vedere plastic, solutia "tehnica" a "tunului-devenit-statuie? este totusi mai decent-onesta decat ostentativitatea si aroganta simbolistica a ostasului sovietic, care a reusit si prin acest gen de agresiune vizuala sa acumuleze un imens capital de ura ideologica si nationalista. Ca dovada, violentele proteste si demonstratii din primavara anului 2007 din Tallinn, Estonia legate de mutarea monumentului ostasului sovietic s-au inregistrat printre putinele revolte iscate de... o statuie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
