Bucureştiul ascunde încă multe poveşti. Le ascunde nu pentru căle vrea tăinuite ci pentru că oraşul nostru este şi puţin ludic. Levrea descoperite pe măsură ce îl cunoaştem şi îl ajutăm să seschimbe. Asta înseamnă şi să schimbăm unele poveşti, mai tristedecât altele, sau chiar nefericite, în poveşti care să merite săfie spuse, ilustrate şi chiar trăite.
Apoi, este foarte adevărat că uneori istoria e adunată, cu toatesperanţele şi suferinţele ei, în locuri ascunse vederii. În astfelde locuri s-a trăit mai mult şi mai intens decât în cursul obişnuital vieţii, pentru că numai acolo istoria îşi încetineste mersul,clepsidra se rastoarnă cu uşurinţă iar destinele sunt cutremuratede lucruri trăite, de idealuri răpuse, de aşteptări dispărute dinprivirea speranţei. În astfel de locuri se strâng suflete. Durerileşi poveştile lor. Şi toate aceste trăiri rămân în cărămizilezidurilor, pătrund în umezeala pereţilor, în bezna tăcută şiîmpietrită a adâncurilor cu miros rânced.
Acolo le rămân cuvintele, chipul iubitei şi imaginea celei părăsiteîn miez de noaptei, frumosul este absorbit cu lăcomie de respirareapereţilor groşi; acolo au rămas glasurile strigate sau gâtuite,ultimele imagini închipuite ale retinei părăsind lumea sau cel dinurmă suflu articulat în chemări chinuite.
Acolo se mai aud paşi căutând scăparea în nopţile reci sau trupurifrecându-se de pereţii umezi, închipuinde-se zburând peste zidurileînalte. Uneori se aud voci tremurate care nu pot fi desluşite deauz sau guri clănţănind de spaimă şi din când în când, se simtclipiri din ochi care şi-au pierdut vederea.
Trebuie să eliberăm aceste suflete. Ne vor aproape. Vor să ne simtăcăldura sufletului hrănindu-le speranţa; sa ne audă glasuriledepănând amintiri sau povestind lucruri, simple întâmplări de viaţăobişnuită. Să aducem frumosul, lumina, candidul, obişnuitul înaceastă lume a istoriei mereu inversate, înverşunate pe noi. Să-iîntindem o mână şi să-i vorbim. Să-i cunoaştem povestea, să nuîntoarcem privirea de la "aşa a fost" şi să-i dăruim o altăpoveste, venită din lumea noastră. O poveste sufletească despreistoria lui "nu sântem singuri" ci "mereu împreună". Ei, cei rămaşi"acolo", asta vor. Ei, cei de "acolo", ne vor aproape. Ei vor săajungă "aici". Să-l părăsească pe "acolo" unde au fost aruncaţi,abandonaţi, uitaţi.Vă pune-ţi întrebarea cum pot fi în istorielocuri unde "aici" şi "acolo" se pot intâlni în afara timpuriloriar întâmplările să fie aceleaşi pentru toţi. Astfel de locuri suntmai întotdeauna spaţii ale suferinţelor comune, îndelungate şiaspre.
Să nu vă închipuiţi că astfel de locuri sunt foarte departe. Elerămân mereu în preajma noastră doar că trebuie să ne oprim trecereagrăbită prin viaţă pentru a privii cu luare aminte în jurul nostru.Sunt mule locuri pline de glasuri care strigă; chemaţi suntem dincolţuri de stradă, din spatele unor clădiri insipide sau dinperiferii aparent banale şi paşnice. Şi mai ales în astfel deperiferii au fost ascunse cele mai multe istorii, poveştilecăderilor de cortină a multor nefericite destine.
Periferiile Bucureştilor au astfel de istorii ascunse, demulttănuite în uitare. Dincolo de laconismul documentelor se aflăistoria trăită, a sufletelor rămase "acolo" cu speranţa că vorajunge într-o bună zi "aici". Aproape de noi. Dacă mergeţi spresud, pe drumul ales cu sute de ani în urmă de mercenariivoievozilor noştri care se încumetau să primejduiască cetăţileDunării din Giurgiu şi Turnu, veţi ajunge la unul dintre forturilecare înconjurau capitala, tot din teama faţă de turci, deşidevensierăm între timp independenţi. Teama pentru ce năvălea de lasud a determinat apariţia unui sistem defensiv de fortificaţii,care nu au ajutat prea mult.Pentru singura dată în istorie, când arfi trebuit să aibă acest rol, nu a reuşit să şi-l împlinească. Seîntâmpla în noiembrie 1916, când Bucureştiul a fost ocupat detrupele austro-germane care veneau dinspre nord şi vest dar şi dearmatele turco-bulgare care înaintau dinspre sud. Fortul sudic afost construit în preajma localităţii Jilava, preluînd numeleacesteia. Poarta de sud a capitalei a devenit după marele războitemniţă pentru deţinuţi politici, pentru indezirabili decircumstanţă sau borfaşi de drept comun. Timp de peste o jumătatede veac a fost un loc unde istoria a curs altfel pentru foartemulte suflete care şi-au risipit destinele neîngăduit
de repede şi dureros. Fortul Jilava este monument de patrimoniuatât din perspectiva clasică, a proiectului de arhitectură şi avalorii istorice cât mai ales din perspectiva fragmentelor de viaţătrăite şi mai ales stinse între zidurile lui. Acesta este poate celmai valorizant patrimoniu al acestui loc a cărui memorie trebuierestituită dincolo de poveste şi imagine. Printre zidurile sale aurămas imagini în mişcare, umbre fugare, lăsate aici de Carol I,domnitorul, inspectând şantierul fortului, apoi miniştri, ofiţerisuperiori, liberi profesionişti, preoţi, oameni obişnuiţi,executaţi în circumstanţe rar întâlnite apoi îndelungate şinestinse suferinţe ale miilor de deţinuţi politici sau indezirabiliai vremelnicelor regimuri. Undeva între 1907 şi 1967, doar într-oviaţă de om, s-au stins mii de alte vieţi.
Capitala suferă de lipsa marilor centre culturale, are nevoie despaţii de loisir, de expunere a ideilor, simeze, spaţii de recreerearticulate dincolo de marginile sale. Fortul Jilava trebuie să aibăo astfel de schimbare de destinaţie, fiind necesară obţinerea unuispaţiu cu valenţe turistice şi culturale în apropierea Capitalei.În anii 1935-1936 Municipalitatea a avut în vedere amenajarea unuivast spatiu de loisir si relaxare, pentru bucureşteni, în pădureaSnagov. De aceea a şi cumpărat tot malul nordic al lacului Snagovcu pădurea afarentă.
Orăşenii trebuiau scoşi din oraş oferindu-le serviciile de careaveau nevoie. Igieniştii sociali (meserie dispărută din organigramaministerului de resort) au reuşit acum 70 de ani să convingăfactorii decizionali ai momentului să depisteze un atare spaţiu şisă investească în el. Municipalitatea Bucureştilor a pierdut parculde agrement Snagov nu din cauza naţionalizării, ci odată cu anii1990, cînd pădurea Snagov şi malul lacului au fost lotizate şivândute.
Amenajarea fortului Jilava - cu extensie către celelalte punctefortificate nefolosite - în obiectiv turistic şi cultural vineaşadar în continuarea unei idei mai vechi.
Un obiecvtiv cultural absolut nou pentru zona Bucureştilor şiculturii de masă îl reprezintă folosirea potenţialului educaţionalpe care îl are istoria comunismului şi a detenţiei politice.Seminariile de orice profil, conferinţele, prelegerilor despreistoria oraşului şi a vieţii la oraş nu sunt prezente astăzi înprogramele educaţional-culturale ale centrelor de profil. Viaţatrăită prin comparaţie, între ieri şi azi, între ce este şi ce vafi, încluzând astfel şi prognoza, nu se regasesc nici ele printrepreocupările instituţiilor culturale. Proiectul pilot recupereazăşi fragmente ale vechiului loisir, antebelic şi interbelic cum arfi echitaţia, golful, ciclismul, tenisul de câmp alăturate noilormode de recreere cum ar fi AirSoft, Paint Ball, Lasertag.
Ce poate fi mai frumos decât să cochetezi cu trecutul şi să aiprilejul să socializezi altfel decât în parcurile aglomerate,pestriîe, sau mall-urile, spectacole ale vitrinelor. Bucureştii nuau o agora, o piaţă a sfatului, o zonă de inters pietonal, unspaîiu destinat exlcusiv promenadei, plimbării. Acest lucru adeterminat nervozitatea străzilor noastre, indiferenţa anonimilorîn mişcare, graba prin care cosumăm orice moment liber fără să-ltrăim, fără să îi cunoaştem opţiunile de relaxare, de detaşare faţăde obişnuitele probleme ale zilei.
Nu avem aşadar numai un proiect cultural sau şi educaţional. Putemvorbi mai ales de noi proiecţii comportamentale, pe care să lemodificăm în pozitiv, să le detenionăm prin amenajarea unor refugiiatât de visate de fiecare dintre noi.
Nu mai avem dorinţa de a ne privii, de a ne vorbii, de a discuta şirezolva problemele ferm, dacă onestitate este un cuvânt pretenţios.Pierdem bucuria micilor plăceri, sweet nothings, atât de banale darşi atât de importante în a ne ajuta să ne înţelegem, să ne acceptămşi altfel de cum suntem sau credem că ne văd ceilalţi.
Am pierdut legăturile care ofereau un punct de plecare raporturilordintre generaţii, obişnuitul dialogului din interiorul fiecăreigeneraţii sau cu alţii mai vârstnici dar şi mai tineri.
Acestea sunt detalii care scapă obiectivelor largi şi frecventuzitate dar rămân întotdeauna în preajma lor.
Se simte nevoia unei recuperări umane, de coabitare amentaliltăţilor, posibilă numai prin înţelegerea şi acceptarea lor.Pentru acest lucru avem nevoie de spaţii unde oamenii să semanifeste în voie, unde preocupările de moment să de fie fidelizateatât de evenimentul cultural dar şi lăsate să se dezvolte prinopţiunea relaxării, recreerii, socializării.
Să aşteptăm aşadar ca astfel locuri să prindă viaţă pentru a-ioferi poveştile fiecăruia.
ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul MunicipiuluiBucuresti şi coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorulmai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelorsau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea uneigeografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona deunderground social urban. In sprijinul celor care studiaza acestdomeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referirela cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie,prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate,amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici -univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete.In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia urbana" si "Periferiinocturne" la Editura Paralela 45.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
