Cu un deceniu-doua in urma, nu erau prea multi aceia pe care sa-i tulbure ideea unei incalziri generale a planetei si consecintele acestui fenomen mai greu de remarcat la nivelul experientei directe a cetateanului obisnuit. Ajunsa in situatia de a-si revarsa peste continente multitudinea de produse de larg consum, civilizatia industriala a omenirii parea nu doar o realizare acceptabila, dar si intr-o permanenta consolidare. O perspectiva optimista si sigura, de nezdruncinat.
Naravit la trai lesnicios, dornic sa foloseasca neinfranat bunurile si serviciile puse la dispozitie de o economie de piata si de larg consum, al carei interes e constituit de propria sa dezvoltare exponentiala, omul contemporan este si producatorul, si beneficiarul acestei civilizatii tehnice si tehnologice, care exploateaza pana la epuizare resursele vii si nevii ale Pamantului. Cand spun "beneficiar", vreau sa se inteleaga atat cele bune, cat si relele implicate in acest mecanism economic dezlantuit. Un mecanism pe care secolul al XIX-lea l-a montat incet si tenace, secolul XX l-a rulat din ce in ce mai accelerat, iar anii din urma, cu tendinta lor de a globaliza si productia, si consecintele sale, ne arata mai clar incotro mergem si ce ne asteapta la capatul drumului respectiv.
Oamenii de stiinta sunt tot mai decisi sa recunoasca drept sursa a incalzirii globale actiunea necontrolata a factorului uman. Lumea civilizata e un viespar de automobile ce raspandesc in atmosfera gazele arse si produsele toxice secundare, tasnite din milioane si milioane de tevi de esapament. Avioanele, fara de care nu mai poate fi imaginat traficul modern, imprastie cantitati imense de asemenea gaze direct in paturile inalte ale atmosferei. Iar accidentele survenite in industria extractiei de titei - nu putine provocate de om cu buna stiinta, precum incendiile in serie pe care le-am vazut in razboiul pentru Kuweit si la inceputul celuilalt, interminabil, din Irak - au contribuit si ele la poluarea masiva a mediului natural al planetei. Bineinteles, si la producerea artificiala a efectului de sera pe care il invinuim, probabil in mod justificat, pentru recentele tulburari climatice. Tornade si uragane nimicitoare, aparute chiar si in locuri unde nimeni nu le-a pomenit inainte, anotimpuri uniformizate, ori, dimpotriva, capabile sa-si exagereze caracteristicile pana la extrem: toate acestea sunt in masura sa ne puna pe ganduri. E firesc sa ne intrebam daca nu cumva mutilarea produsa planetei de noi insine, in diverse chipuri (inclusiv prin defrisarile masive din zonele ecuatoriale si tropicale, dar cam de peste tot), starneste o reactie fireasca, prin care natura se apara de abuzurile facute pana la absurd de specia umana.
Cercetari recente pun in evidenta doua tendinte paralele ale incalzirii globale: desertizarea unor imense zone, pana nu demult favorabile vietii si activitatii omului, si topirea ghetarilor, cu tot ce poate insemna un asemenea fenomen pentru viitorul globului pamantesc.
Prezentul ar putea invata din avertismentele formulate de trecut. Frescele primitive din masivul Hoggar sunt intesate de girafe, antilope, cai, hipopotami. Ceea ce arata ca Sahara, cu opt-zece mii de ani in urma, era nu desertul rosu de astazi, ci o savana clocotitoare de viata, unde oamenii timpului isi exersau cu folos vanatoarea, asa cum au tinut sa se reprezinte ei insisi, stilizat, in imaginile lasate posteritatii. Valea Nilului, in vremurile faraonice, era si ea mai extinsa sub aspectul sau de tinut roditor. Desertul libian a avansat lent peste ea, ingropand in nisip morminte ciclopice si obligand generatiile succesive sa se retraga tot mai mult din calea sa. Desertizarea aceasta are cauze naturale, iar asemenea forte telurice continua sa actioneze si astazi, agravate insa in mod catastrofic de cele nascocite si practicate de om. Zona Sahelului african sta marturie pentru rapiditatea cu care desertul Sahara se extinde sub ochii nostri peste tinuturi odinioara prietenoase cu locuitorii, exterminandu-i pe acestia din urma prin infometare, ori alungandu-i departe de mormintele stramosilor lor.
Pe de alta parte, studiile cercetatorilor de azi stabilesc fara putinta de tagada faptul ca, in multe puncte de pe glob, renumite pentru traditionala lor clima rece, gheata se topeste accelerat. Arctica isi pierde sloiurile milenare, din calota antarctica se desprind continuu ghetari imensi ce migreaza spre Ecuator. Pana si gheturilor de pe varfurile muntilor din Africa ecuatoriala (Rwenzori, de pilda) li s-a calculat de catre o echipa de cercetatori englezi disparitia iminenta, peste nu mai mult de doua decenii. Semn clar ca temperaturile din atmosfera au crescut in ultimul timp si continua sa creasca. Semn si mai clar ca schimbarea de climat din aceste regiuni tropicale reprezinta un avertisment sumbru si de neocolit. Cu un secol in urma, ghetarii din Rwenzori aveau, tot in calculul englezilor, 2,5 mile patrate. Suprafata aceasta s-a injumatatit intre 1987 si 2003, ca sa ajunga astazi la mai putin de o jumatate de mila patrata. Pana si anticul Ptolemeu punea in legatura izvoarele Nilului cu apa scursa din calotele de gheata ale Muntilor Lunii, de la Ecuator. Topirea acestor calote nu poate fi fara paguba nici pentru Nil si, intr-o cuprindere globala a fenomenului, nici pentru restul planetei Pamant.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
