ORIZONTURI IN EXPANSIUNE / O viaţă mai lungă ne va face mai umani?

 

Il avem astfel pe Faust, personajul goethean, avem struldbruggii imaginaţi de Swift in Călătoriile lui Gulliver, il avem pe Dorian Gray al lui Oscar Wilde, cel ce rămâne tânăr pe când portretul său pictat suferă in locul originalului uman efectele imbătrânirii. Mai sunt apoi nenumărate alte figuri literare menite să adâncească studiul moral al perspectivei ca omul să-şi lungească viaţa dincolo de limitele sale naturale, limite pe care savantul contemporan vrea pur şi simplu să le spulbere. Acesta din urmă işi pune mai rar, şi poate doar la modul retoric, intrebarea dacă o viaţă lungă ne va face mai umani sau mai puţin umani, mai buni sau mai răi. Mulţi alţii, insă, şi-o pun, arătându-ne că meditează la consecinţele dezvoltate pe termen lung de eventuala rezolvare reuşită din punct de vedere tehnic a problemei.

Dacă vom considera bătrâneţea exclusiv ca pe o boală, tratând-o in consecinţă cu nişte remedii care să aibă efectul „vindecător" scontat, inseamnă că excludem din principiu moartea dintre aspectele normale ale vieţii (singura certitudine a vieţii, de fapt, cum susţine filozoful). Tehnologia de astăzi, dar mai ales cea profilată la orizontul actual al cunoaşterii ameninţă să creeze „omul nou" pe principii pur biologice. Apariţia lui intr-o lume a bulversărilor sociale şi a tuturor vânzolelilor ideologice posibile echivalează cu naşterea unui mutant, el insuşi factor de tulburare. Nu e cazul să mergem in sensul soluţiilor fantastice de tip faustic, care presupun pierderea sufletului şi căderea omului in imoralitate. Dar o anume amoralitate tot s-ar putea imagina pe fondul unei vieţi ieşite din tiparul său tradiţional. Unii comentatori, mai ales dintre cei care şi-au declarat in mod deschis scepticismul şi impotrivirea la direcţia manipulatorie a condiţiei umane, nu ezită să afirme că, in condiţiile unei vieţi mult lungite, calitatea de om se pierde, inlocuită de una supraumană sau de tip ne-uman. La fel ca Dorian Gray, omul nu va mai fi ce-a fost, va deveni o entitate slabă din punct de vedere moral şi deschisă comportamentelor dubioase.

Alţi analişti specializaţi in bioetică sunt insă mai puţin categorici. Schimbări vor apărea, intr-adevăr, fiindcă ar fi imposibil ca o conştientizare a ieşirii dintre limitele biologice tradiţionale să nu lase in indivizii astfel remodelaţi impresii şi sentimente puternice. Insă ele nu vor fi atât de zăpăcitoare incât omul să-şi piardă complet busola, navigând impotriva oricărui criteriu moral. Iată, spune unul dintre aceştia, noi trăim deja mai mult decât media populaţiei din secolul al XIX-lea şi asta nu ne-a dezumanizat, nu ne-a scăzut interesul pentru viaţă, pentru valorile pe care aceasta ni le supune aprecierii şi ne invită să le preţuim.

Asistăm deja la o dispută intre virtuţile mortalităţii şi cele ale imortalităţii. O viaţă lungă, afirmă unii, inseamnă inţepenire intr-un tipar biologic supus perimării treptate, dar menţinut in chip artificial intr-o lume vie, deschisă in continuare innoirilor, fiindcă regula de bază a evoluţiei impune lucrul acesta. Intr-o viaţă lungită totul se diluează, inclusiv interesul şi intensitatea cu care omul se cuplează la eveniment, trăindu-şi clipele repede trecătoare şi insoţite de o acută conştiinţă a efemerităţii. Ieşirea egoistă din acest tipar natural ar fi urmată automat de scăderea preocupării sale pentru calitatea vieţii inseşi, existenţa deviind in consecinţă spre un sens al timpului greu de inţeles acum şi de inclus intre coordonatele clasice ale umanităţii. Sentimentul morţii ne obligă să gândim cu mai multă seriozitate aspectele, implinirile şi neimplinirile vieţii proprii, precum şi ale vieţii in general. Pierderea acestui sentiment cvasiidentitar, inlocuirea lui cu un altul, al timpului cvasiinfinit ce ne apare in faţă, ar introduce in propria noastră existenţă rutina permanentă, debusolarea, plictiseala superlativă, in cele din urmă dezgustul de viaţă, nefericirea şi, poate, soluţia de a ieşi din acest impas prelungit prin gestul sinuciderii.

Alţi specialişti in etică atrag atenţia că omul nu este chiar atât de legat de conştiinţa finitudinii vieţii sale şi că, până şi in condiţiile unei existenţe dublate ori triplate, mulţi dintre noi vor găsi suficiente motive de a trăi cu folos. Fără indoială, un stres psihologic caracteristic noii situaţii va apărea. Fără indoială, răspunsul individual la asemenea provocări va fi diferit: unii vor găsi in permanenţă prilejuri de investiţie creatoare in durata lungită a vieţii lor, in vreme ce mulţi alţii vor rămâne cantonaţi in rutină, fiindcă aşa fac şi acum, când conştiinţa unei vieţi limitate ar trebui să-i determine la cu totul altceva. Iar teama de a pierde totul dintr-o dată, prin accidente oricând posibile, va menţine in continuare spiritul uman intr-o sferă a meditaţiei evaluatoare la care astăzi ne obligă sentimentul imbătrânirii şi al morţii inevitabile.

„Chiar dacă am trăi cinci secole, tot fiinţe umane am rămâne", consideră bunăoară Daniel Callahan de la un institut de bioetică din New York. Şi e posibil să aibă dreptate, cu condiţia să nu priveşti calitatea omenescului ca pe o trăsătură uniformă şi complet generalizabilă, excluzând nenumăratele nuanţe pe care societatea umană ni le aşterne sub ochi in clipa de faţă, cum presupun că s-a intâmplat şi până acum şi se va intâmpla mereu, indiferent de evoluţiile şi de revoluţiile tehnico-ştiinţifice in care o atragem. Şi, iarăşi, cu condiţia de a nu evita aspectul dilematic real al acestor anunţate schimbări radicale, aducătoare nu doar de bucurie şi fericire, ci şi de fireşti ingrijorări.