Mark Haddon este scriitor, grafician si ziarist, a scris 15 carti pentru copii si a castigat doua Premii BAFTA si Premiul Whitbread. Locuieste in Oxford. A devenit celebru pentru O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii, roman aparut si in romaneste, la aceeasi editura Trei. Cartea de fata a fost publicata in original in 2006. Cand capul unei familii din Peterborough isi pierde pofta de viata si devine obsedat de un cancer imaginar, toata lumea s-ar astepta ca intreaga atentie a celor din jur sa se concentreze asupra sa. Dar situatia devine mai mult decat hilara: sotia lui se afla in plina redescoperire a dimensiunii sexualitatii sale, fiul tocmai s-a despartit de iubitul sau, iar fiica e pe cale sa se marite a doua oara cu cine nu trebuie. Un roman care disimuleaza un subiect amar si dureros sub masca unor situatii irezistibil de amuzante, optimist si plin de verva, suspans si intorsaturi neasteptate ale situatiilor.
Totul a inceput cand George tocmai proba un costum negru, in Allders, in saptamana de dinaintea inmormantarii lui Bob Green.
Nu gandul la inmormantare il intorsese insa pe dos. Si nici moartea lui Bob. Adevarul este ca bonomia de vestiar a lui Bob i se paruse dintotdeauna cam obositoare, iar in sinea lui se simtise usurat la gandul ca nu vor mai juca niciodata squash. Mai mult, felul in care murise Bob (un atac de cord acum doua duminici, in timp ce urmarea regata la televizor) i se parea in mod ciudat reconfortant. Susan se intorsese de la sora-sa si il gasise intins in mijlocul camerei, cu mana la ochi, aratand atat de impacat, incat la inceput crezuse ca trage un pui de somn.
Cu siguranta ca o fi simtit ceva durere. Dar durerea este trecatoare. Dupa ce isi vor fi facut efectul endorfinele, se va fi instalat senzatia aceea, ca iti trece toata viata prin fata ochilor, senzatie pe care o experimentase si George in urma cu cativa ani, cand cazuse de pe o scara mobila, isi rupsese mana la cot pe stancile din gradina si lesinase. (...)
Era prea devreme, desigur. Bob avea saizeci si unu de ani. Si ar fi fost prea greu pentru Susan si pentru baieti, chiar daca Susan arata infloritoare acum, cand avea in sfarsit libertatea sa duca o idee pana la capat, de una singura. Dar, una peste alta, i se parea un mod bun de a muri.
Nu, ce il daduse pe el peste cap fusese leziunea. Tocmai isi daduse jos pantalonii si isi punea sacoul, cand a observat o pata mica si ovala pe sold, un pic mai inchisa la culoare decat pielea din jur si oarecum solzoasa. A simtit ca i se intoarce stomacul pe dos si s-a vazut nevoit sa inghita o marunta cantitate de voma care isi facuse aparitia in cerul gurii.
Cancer.
Nu se mai simtise asa de cand "Mingea de foc" a lui John Zinewski se rasturnase si se trezise imobilizat sub apa, cu glezna prinsa intr-un nod al franghiei. Dar atunci fusese vorba de trei sau patru secunde, cel mult. Iar acum nu mai era nimeni care sa il ajute sa aduca barca pe linia de plutire.
Va trebui sa se sinucida.
Nu era un gand linistitor, dar era unul plauzibil si ii dadea senzatia ca, pana la un punct, este stapan pe situatie.
Singura problema era cum.
Ideea de a se arunca de pe o cladire inalta, de a nu-si mai simti centrul de greutate si de a pluti in gol peste marginea parapetului il inspaimanta, ca si posibilitatea de a se razgandi pe la jumatatea drumului. Iar ultimul lucru de care avea nevoie in acest moment era o spaima in plus.
Spanzuratoarea ar necesita un anume echipament, iar arme de foc nu avea.
Daca ar bea o cantitate suficienta de whisky poate si-ar face curaj sa intre cu masina in ceva. Pe drumul A16, in partea asta a Stamford-ului, se gaseste o bariera mare de piatra. Ar putea intra in ea si cu 90 de mile la ora, fara nici o problema.
Dar daca il lasa nervii? Daca se imbata prea tare si nu mai poate controla volanul? Daca intra in alta masina? Daca omoara soferul din cealalta masina, ramane el insusi paralizat si moare de cancer intr-un scaun cu rotile, in puscarie?
- Domnule... Nu va suparati, n-ati vrea sa ne-ntoarcem in magazin?
Un tanar de vreo optsprezece ani se holba in jos la el. Avea niste perciuni roscovani si o uniforma bleumarin, cu cateva numere mai mare decat ar fi trebuit.
George isi dadu seama ca sta ghemuit pe pardoseala din fata magazinului.
- Domnule...?
George se ridica in picioare:
- Imi cer scuze.
- Nu va suparati, n-ati vrea sa ne-ntoarcem...
George a aruncat o privire in jos si a observat ca poarta pantalonii de la costum si ca are slitul descheiat. L-a incheiat repede.
- Sigur ca da.
A intrat din nou pe usa, apoi s-a indreptat catre raionul cu articole pentru barbati, printre genti si parfumuri, cu agentul de paza pe urmele lui.
- Se pare ca m-am cam ratacit.
- Ma tem ca asta va trebui s-o discutati cu managerul, domnule.
Gandurile negre care ii invadasera mintea doar cu cateva secunde in urma pareau sa-i fi venit acum foarte mult timp. Adevarat, era un pic zdruncinat, ca atunci cand te tai la deget cu un cutit, de exemplu, dar, in ciuda a tot ceea ce se intamplase, se simtea surprinzator de bine. Managerul raionului cu articole pentru barbati se postase langa un suport pentru papuci, cu mainile incrucisate peste vintre.
- Multumesc, John.
Agentul de paza a clatinat respectuos din cap, a facut stanga imprejur si s-a indepartat.
- Acum, domnule...
- Hall. George Hall. Imi cer scuze. Eu...
- Cred ca ar fi mai bine sa vorbim la mine in birou, a spus managerul.
O femeie isi facu aparitia, cu pantalonii lui George in mana.
- Si-a lasat astia in cabina de proba. Are portofelul in ei.
George profita de moment.
- Cred ca mi-am pierdut cunostinta. N-am vrut sa provoc nici un fel de probleme.
Ce bine era sa vorbeasca cu alti oameni. Ei sa spuna ceva. El sa le dea replica. Tic-tacul obisnuit al oricarei conversatii. Ar fi putut sa o tina asa pana seara.
- Va simtiti bine, domnule?
Femeia l-a apucat de undeva de sub cot, iar el s-a lasat intr-un scaun pe care l-a simtit mai solid, mai confortabil si mai odihnitor decat orice alt scaun pe care statuse vreodata.
Cateva minute totul a ramas invaluit in ceata.
Apoi i s-a pus o ceasca de ceai in maini.
- Multumesc.
A luat o inghititura. Nu era un ceai de calitate, dar era fierbinte si era intr-o cana de portelan, asa cum trebuie, iar prezenta acesteia il linistea.
- Poate ar trebui sa va chemam un taxi.
Asa ar fi mai bine, s-a gandit, sa se intoarca in sat si sa lase costumul pe alta data.
.2.
A hotarat sa nu-i pomeneasca nimic din toate astea lui Jean. Mai mult ca sigur ar fi vrut sa vorbeasca despre asta, ceea ce lui nu ii suradea deloc. Vorbitul era, in opinia lui George, supraestimat. In ziua de azi, nu mai poti sa dai drumul la televizor fara sa vezi pe cineva care isi analizeaza adoptia sau care explica de ce si-a injunghiat sotul. Nu ca el ar fi impotriva vorbitului. Vorbitul este una dintre placerile vietii. Si toata lumea simte nevoia sa se descarce din cand in cand, la o halba de Ruddles, sa trancaneasca despre colegii care se spala mai rar sau despre fiii adolescenti care se intorc acasa in zori, beti, si vomita in cosul cainelui. Dar asta nu schimba cu nimic lucrurile.
Secretul multumirii consta, credea George, in ignorarea totala a multor chestiuni. Cum de reuseau unii sa lucreze in acelasi birou zece ani la rand sau sa isi creasca copiii fara sa ocoleasca in permanenta anumite ganduri, asta depasea puterea de intelegere a lui George. Cat despre acea etapa sumbra, cand nu mai ai dinti, dar ai cateter, atunci pierderea memoriei pare un dar ceresc.
Ii spuse lui Jean ca nu a gasit nimic in Allders si ca o sa se intoarca in oras luni, cand nu va mai fi nevoit sa imparta Peterborough-ul cu alti patruzeci de mii de oameni. Apoi a urcat pana la baia de la etaj si a lipit un plasture mare peste leziune, ca sa nu se mai vada.
A dormit bustean aproape toata noaptea si nu s-a trezit decat dupa ce Ronald Burrows, profesorul lui de geografie, care murise cu mult timp in urma, i-a lipit niste banda adeziva peste gura si i-a forat o gaura in capul pieptului cu ajutorul unui lung piron de metal. In mod ciudat, ceea ce il suparase cel mai tare fusese mirosul, care semana cu duhoarea unei toalete publice murdare, folosita recent de cineva foarte bolnav, un miros persistent si intepator care, culmea, parea sa vina chiar de la propria lui rana.
A fixat cu privirea abajurul plin de ciucuri de deasupra capului si a asteptat sa i se domoleasca bataile inimii, ca un om scos dintr-o cladire in flacari, caruia inca nu ii vine sa creada ca a scapat cu bine.
Ora sase.
S-a strecurat usor afara din pat si a coborat la parter. A bagat doua felii de paine in prajitor si a scos din dulap aparatul de facut espresso, cadou de Craciun de la Jamie. Era un dispozitiv ridicol, pe care il tineau la vedere din ratiuni diplomatice. Dar, in acest moment, toate aceste activitati, anume sa stea si sa umple rezervorul cu apa, sa toarne cafeaua in palnie, sa fixeze capacul etans de cauciuc si sa insurubeze capetele de aluminiu ii dadeau o senzatie de bine. (...)
Jean si-a facut aparitia pe la sapte si jumatate, in halatul ei purpuriu.
- N-ai putut sa dormi?
- M-am trezit la sase. N-am mai putut sa atipesc la loc.
- Vad ca folosesti dracovenia de la James.
- E chiar buna, sa stii, a raspuns George, desi, in realitate, incepusera sa ii tremure mainile din cauza cofeinei si avea o senzatie neplacuta, ca atunci cand te astepti sa primesti niste vesti proaste.
- Te servesc cu ceva? Sa-ti mai fac niste paine prajita?
- Parca as bea niste suc de mere. Multumesc.
Erau dimineti in care se uita la ea si il incerca o senzatie usoara de dezgust la vederea acestei femei durdulii, trecute, cu gusa si cu parul ca o matura. Alteori, in dimineti ca aceasta... Poate ca "dragoste" nu era cuvantul potrivit, desi, cu niste luni in urma, au fost luati amandoi prin surprindere cand s-au trezit in acea camera de hotel din Blakeney si au facut sex, chiar fara sa se mai spele pe dinti inainte.
I-a pus mana pe coapse, iar ea l-a mangaiat pe cap, asa cum ai mangaia un caine.
Erau zile cand a fi caine era un lucru de invidiat.
- Am uitat sa-ti spun. Continua sa decojeasca merele. Aseara a sunat Katie. Vin la pranz.
- Cine?
- Ea cu Jacob si cu Ray. Katie s-a gandit ca ar fi bine sa mai iasa o zi din Londra.
La naiba. Asta-i mai lipsea.
Jean s-a aplecat sa ia ceva din frigider.
- Incearca sa fii dragut.
.3.
Jean a clatit canile vargate si le-a pus inapoi pe raft. Dupa cateva minute a reaparut si George, in hainele de lucru, si a traversat gradina, prin burnita, ca sa mai aseze niste caramizi.
In secret, era foarte mandra de el. Sotul lui Pauline incepuse sa o ia razna de cand ii dadusera pe mana un decantor personalizat. Dupa vreo doua luni, l-au gasit in mijlocul peluzei, la ora trei dimineata, cu o sticla de scotch in el, latrand ca un caine.
Cand George i-a aratat planurile pentru atelier, si-a adus aminte de planurile lui James pentru o masinarie cu care sa il prinda pe Mos Craciun. Dar iata-l acum acolo, la celalalt capat al peluzei, cu fundatia pusa, cinci randuri de caramizi si cercevelele ingramadite unele peste altele sub o folie de plastic albastra.
La sapte sau la cincizeci si sapte de ani, toti au nevoie de proiecte. (...)
A desfacut aparatul de facut espresso si o parte dintre boabele imbibate de apa au cazut pe blatul de scurgere si s-au faramitat.
- Fir-ar sa fie.
A luat o carpa din dulap.
Cand ii auzi vorbind despre pensionare, ai crede ca tocmai s-au intors din Vietnam. La nevestele lor nu se gandesc. Nu conteaza cat de mult iubesti pe cineva. Treizeci si cinci de ani ai avut casa la dispozitia ta, apoi te vezi nevoita s-o imparti cu... nu chiar un strain...
Macar o sa se mai poata vedea cu David. Cu diminetile la scoala primara si slujba cu jumatate de norma de la Ottakar, in oras, va fi destul de usor sa petreaca in afara casei cateva ore in plus, fara ca George sa bage de seama. Dar, cand lucra si el, inselaciunea parea mai mica. Acum lua pranzul acasa, sapte zile pe saptamana, iar unele lucruri pareau sa se petreaca periculos de aproape.
Din fericire, se bucura ca ramane singur acasa si nu manifesta vreun interes special in legatura cu activitatile ei din afara casei. Ceea ce facea ca lucrurile sa para mai usoare. Sentimentul de vinovatie. Sau lipsa lui.
A clatit carpa de zat, a stors-o si a agatat-o de robinet. Era nedreapta. Probabil din cauza perspectivei unui pranz cu Katie. El si Ray facand pe politicosii, cand de fapt ar fi vrut sa se impunga cu coarnele si sa inceapa lupta.
George era un om cumsecade. Nu s-a imbatat niciodata. Nu i-a lovit niciodata, nici pe ea, nici pe copii. Aproape ca nu a ridicat vreodata vocea. Nu mai devreme de saptamana trecuta a vazut cand i-a cazut o cheie universala pe picior. A inchis ochii, s-a indreptat de spate si a capatat o expresie concentrata, ca si cum ar fi incercat sa auda pe cineva care il striga de la mare departare. Atat. Si o singura amenda pentru depasirea vitezei legale.
Poate ca tocmai asta era problema.
Si-a amintit cat de geloasa fusese pe Katie cand se cuplase cu Graham. Pe faptul ca erau prieteni. Ca erau egali. Fata lui George la ora cinei, cand vorbeau despre nastere. Graham pronuntand cuvantul "clitoris" si George, cu furculita cu sunca afumata incremenita in dreptul gurii cascate.
Dar asta este problema cu prietenia. Graham pleaca intr-o zi si o lasa pe ea sa aiba grija de Jacob. Un barbat ca George nu ar face niciodata una ca asta.
Avea dreptate in privinta lui Ray, totusi. Nici ea nu era prea entuziasmata de intalnirea de la pranz. Slava Domnului ca nu vine si Jamie. Odata si-odata tot o sa ii zica lui Ray "d-nul Cap-de-cartof" de fata cu Katie. Sau chiar direct lui Ray. Iar ea va fi nevoita sa duca pe cineva la spital.
Desi avea jumatate din IQ-ul lui Katie, Ray i se adresa in continuare cu apelativul de "fetiscana incantatoare".
Totusi, le reparase Flymo-ul odata. Dar nu reusise sa creasca in ochii lui George. Cel putin era de nadejde. Exact ce ii trebuia acum lui Katie. Cineva care sa stie ca este deosebita. Cineva cu leafa buna si obraz gros.
Atata vreme cat nu-i dadea prin cap sa se marite cu el.
.4.
George turna mortar in patratul placii de fibra si cu lama mistriei verifica sa nu aiba cocoloase.
Era ca teama de zbor.
Lua o caramida, intinse mortar pe partea de jos, o fixa la locul ei si o indrepta cu blandete intr-o parte, ca sa se aseze cum trebuie, in rand cu celelalte.
La inceput nu l-au deranjat toate acele calatorii cu peripetii la Palma si Lisabona, in avioane cu propulsor. Principalele lui amintiri erau legate de niste sandvisuri cu branza slinoasa si de vuietul pe care il facea vasul de toaleta cand se deschidea in stratosfera. Apoi, avionul cu care s-au intors de la Lyon in 1979 a trebuit dejivrat de trei ori. La inceput, a observat doar ca toata lumea din sala de asteptare il scoate din minti (Katie, care exersa statul in maini, Jean, care intra in magazinele duty-free dupa ce se anunta numarul portii la care era imbarcarea lor, tanarul din fata lui care se juca cu paru-i excesiv de lung, de parca ar fi fost un fel de fiara imblanzita...). Iar dupa ce urcau la bord, ceva din aerul inchis, chimic al aeronavei incepea sa il apese pe piept. Dar numai in timp ce rulau pe pista i se nazarea ca avionul va suferi o defectiune catastrofala pe la jumatatea zborului si ca, timp de cateva minute, va face niste tumbe in jos, spre pamant, prins intr-un tub de otel impreuna cu doua sute de straini care tipa, si ca se vor infige in pamant, apoi vor muri intr-o minge portocalie de foc si fiare contorsionate.
Si-o amintea pe Katie zicand "Mami, ce are tati?", dar glasul ei se auzea slab, de parca ar fi strigat de undeva de departe, dintr-un mic disc de lumina aflat la gura putului foarte adanc in care cazuse.
Se holba cu obstinatie la spatele scaunului din fata, incercand cu disperare sa isi inchipuie ca sta in sufrageria de acasa. Dar la fiecare cateva minute auzea un semnal sonor sinistru si vedea o lumina rosie intermitenta pe peretele etans de compartimentare din dreapta lui, care trimitea semnale secrete echipajului de bord cum ca pilotul a descoperit niste defectiuni fatale la sistemele din carlinga.
Nu se punea problema ca nu putea vorbi, ci ca vorbitul era ceva ce se petrecea intr-o alta lume, din care el nu mai avea decat niste amintiri vagi.
La un moment dat, Jamie s-a uitat pe geam si a zis: "Cred ca una dintre aripi o sa cada". "Ce Dumnezeu ai, maturizeaza-te", a suierat Jean, iar George a simtit efectiv cum explodeaza niturile si cum fuselajul pica din cer ca o piatra de moara.
Saptamani la rand dupa aceea nu a mai putut sa vada un avion fara sa i se urce sangele la cap.
Era o reactie normala. Fiintele umane nu au fost create pentru a fi sigilate in niste conserve si pe urma lansate in cer cu ajutorul unor rachete cu aripi. A mai asezat o caramida in celalalt colt, apoi a intins o sfoara peste toate, ca sa fie randul drept.
Bineinteles ca era ingrozit. Asta face anxietatea, te indeamna sa fugi din calea primejdiei. Leoparzi, paianjeni uriasi, barbati fiorosi inarmati cu sulite, care traverseaza raul. Nu, problema nu era cu el, era cu altii, cu oamenii care stateau frumos si citeau Daily Express si sorbeau niste fierturi indulcite, de parca ar fi fost in ditamai autobuzul.
Dar Jean iubea soarele. Iar o calatorie cu masina pana in sudul Frantei i-ar fi stricat vacanta inainte sa inceapa. Asa ca avea nevoie de o strategie pentru a impiedica grozavia care punea stapanire pe el in mai si se prelungea intr-o spirala pana in iulie, pe Heathrow, cand il apuca un fel de criza. Squash, plimbari lungi, cinematograf, Tony Bennett cu sonorul la maxim, primul pahar de vin rosu la ora sase, un nou roman din seria Flashman.
A auzit voci si a ridicat capul. Jean, Katie si Ray stateau pe terasa, ca niste demnitari care il asteptau sa acosteze pe un chei strain.
- George...?
- Vin acum. A indepartat mortarul care prisosea de pe randul de caramizi proaspat puse, a aruncat resturile inapoi in galeata si i-a pus capacul. S-a ridicat si a traversat peluza, stergandu-si mainile pe o carpa.
- Katie are niste noutati, a zis Jean, cu vocea pe care o avea cand incerca sa ignore crizele de artrita de la genunchi. Dar n-a vrut sa-mi spuna pana nu vii si tu.
- Eu si Ray o sa ne casatorim, a zis Katie.
George a avut o scurta experienta extrasenzoriala. Se uita in jos, de la vreo cincisprezece picioare deasupra terasei, si vedea cum o saruta pe Katie si cum da mana cu Ray. Era ca si cum ar fi cazut din nou de pe scara aia. Aceeasi senzatie de timp care se dilata. Propriul corp care stie instinctiv ca trebuie sa iti protejeze capul cu mainile.
- O sa bag niste sampanie la congelator, a zis Jean, grabindu-se sa intre in casa.
George a reintrat in propriul corp.
- La sfarsitul lui septembrie, a zis Ray. Dar o sa fie ceva simplu. Ca sa nu va dam prea multa bataie de cap.
- Am inteles, a zis George. Am inteles.
Va trebui sa tina un toast la petrecere, un toast care sa contina niste lucruri de bine despre Ray. Jamie n-o sa vrea sa vina la nunta. Jean n-o sa vrea sa il lase pe Jamie sa nu vrea sa vina la nunta. Ray este pe cale de a deveni membru al familiei. Or sa il vada tot timpul. Pana or sa moara. Sau sa emigreze.
Ce-o fi in capul lui Katie? Nu iti poti controla copiii, stia asta. Era destul de greu si sa ii convingi sa manance legume. Dar sa se marite cu Ray? Avea un 2:1 la filosofie. Un individ se urcase in masina ei, in Leeds. Le daduse politistilor o parte din urechea lui.
Jacob si-a facut aparitia in prag, fluturand un cutit de paine.
- Sunt un efelant si o sa ma urc in tren si... si... si... si astia sunt coltii mei.
Katie a ridicat din sprancene.
- Nu cred ca este o idee prea buna.
Jacob a rupt-o la fuga inapoi in bucatarie, tipand de bucurie. Katie a pornit-o dupa el.
- Vino-ncoa', maimutico!
Iar George a ramas singur cu Ray.
Fratele lui Ray era la inchisoare.
Ray lucra la o uzina care producea masini de frezat cu arbore de distributie, de inalta tehnologie. George habar n-avea ce inseamna asta.
- Pai...
- Da...
Ray si-a pus mainile in piept.
- Si, cum merge cu atelierul?
- Inca nu s-a prabusit. George si-a pus si el mainile in piept, dar si-a dat seama ca il imita pe Ray si le-a lasat in jos. Nu ca ar avea ce sa se darame, in stadiul in care e.
Pe urma, o tacere cat se poate de lunga. Ray a rearanjat trei pietricele de pe dalele de piatra cu varful pantofului de la piciorul drept. Stomacul lui George a scos niste sunete destul de ascutite.
- Stiu la ce te gandesti, a spus Ray.
O secunda, George s-a gandit cu groaza ca Ray ar putea spune adevarul.
- La faptul ca sunt divortat si toate cele. Si-a tuguiat buzele si a dat incet din cap. Sunt un tip norocos, George. Stiu asta. O sa am grija de fiica voastra. Nu trebuie sa va faceti griji in privinta asta.
- Bine, a spus George.
- Daca nu aveti nimic impotriva, a zis Ray, am vrea sa achitam noi nota de plata. Fiindca voi ati mai facut asta o data.
- Nu. Nu trebuie sa platiti voi, a spus George, bucuros ca poate sa se dea un pic mare. Katie este fata noastra. Trebuie sa facem tot ce se poate ca sa se lanseze in stil mare. Sa se lanseze? Ca si cum Katie ar fi fost o nava.
- Foarte frumos din partea voastra.
Nu era vorba numai de faptul ca Ray apartinea clasei muncitoare sau ca vorbea cu un accent nordic cam strident. George nu era snob, iar Ray, in ciuda mediului din care provenea, se descurcase bine in viata, judecand dupa marimea masinii pe care o conducea si dupa descrierea pe care o facuse Katie locuintei lor.
Principala problema, credea George, era statura lui Ray. Arata ca un om obisnuit care fusese marit. Se misca mult mai greoi decat alti oameni, asa cum fac animalele mai mari din gradinile zoologice. Girafele. Bizonii. Ca sa intre intr-o incapere, trebuia sa isi aplece capul la usa si avea niste maini pe care Jamie le descrisese rautacios, dar exact, ca fiind de strangulator. (...)
Cand Katie l-a adus prima oara acasa, Ray si-a trecut un deget peste sirul de CD-uri de deasupra televizorului si a zis: "Vad ca sunteti un fan al jazzului, domnule Hall", iar George s-a simtit de parca Ray ar fi descoperit un teanc de reviste porno.
Jean a aparut in usa.
- Tu nu ai de gand sa te schimbi inainte de masa?
George s-a intors spre Ray.
- Vorbim mai incolo. Si dus a fost, prin bucatarie, in sus pe scari, pana in linistea placata cu faianta a baii zavorate.
Traducere din limba engleza de Crenguta Napristoc
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
