Gheorghe Vidican
Ochi hăituiţi de trădare
„Poemele din volumul de faţă sunt rezultatul unei introspecţii lirice urmând firul roşu al existenţei mele, sunt rezultatul zbaterilor mele lăuntrice privite din perspectiva unei poetici mature. Ochi hăituiţi de trădare este un titlu inspirat de locul meu de muncă; sunt referent cultural sportiv la ANR Bihor-Sălaj din 1990. Ochii orbilor, hăituiţi de trădările sorţii, duc lumina interioară spre vârful degetelor şi îi ajută să citească în Braille paginile destinate doar văzătorilor. Aceşti ochi mă urmăresc de 25 de ani, de când le sunt salariat şi prieten. Domniile lor au o parte din vina care a dus la scrierea acestui volum. Cealaltă parte revine plaiurilor mele natale, Petidului meu drag, şi experienţelor citadine de mai târziu, experienţe care m-au condus spre cea mai extraordinară descoperire: terapia sufletească dăruită de cuvinte şi prin cuvinte. În concluzie, de scrierea acestui volum se fac vinovaţi: viaţa, muza şi pegasul.”
Linda Maria Baros
Inotătoarea dezosată.
Legende metropolitane
„Aşa cum se înălţa altădată, progresiv, microcosmosul intim al Casei din lame de ras, tot aşa se construieste acum macrocosmosul urban în volumul Înotătoarea dezosată. Legende metropolitane. Cele şapte părţi ale cărţii – macadamul, zidurile, acoperişurile, podurile, subteranele, periferiile şi drumurile de centură – recompun realitatea metropolitană, dar înainte de orice o remotivează, o eliberează din menghina stereotipurilor. Se profilează astfel un oraş pe jumătate hyperrealist, pe jumătate fabulos, care, prin însăşi existenţa lui textuală, îşi forjează propria mitologie. O nouă mitologie urbană, radical stripping. Când ieşi în stradă, dai de brigada canină, îi întâlneşti pe cei care au dinţii sparţi cu ranga, vezi fetele care uzează turbinele trotuarelor şi free-runnerii care sar de pe o coapsă pe alta. Când ieşi in stradă, simţi mâna care rupe şuturile, ataşată ca o cătuşă de viziunea ei asupra poeziei.”
„Tot mai subţire, tot mai lucidă./ Aşa înaintez prin oraş./ ca un deget care se plimbă/ înlăntrul rănii/ şi o lărgeşte.”
Adela Greceanu
Şi cuvintele sunt o provincie
”Uneori creierul meu îşi dă mâna cu inima mea şi atunci intervine o formă de echilibru pe care o putem numi poezie. Sau înţelegere drept în inimă. Care nu se lasă prinsă întotdeauna în cuvinte. Poezia ca răsplată sau consecinţă a efortului de a fi prezent în tot ce ţi se întâmplă, de a trăi tu viaţa, de a nu lăsa viaţa să te traiască pe tine. Mă bucură multe: şi familia, şi prietenii, şi pisica, şi cerul senin, şi florile, şi iarba, şi tot ce nu se poate spune despre ele. Cumva exact ce mă bucură în viaţă, mă întristează în poezie – nu prea se poate spune în cuvinte până la capăt ce te bucură în viaţă. Nici ce te întristează. Nici ce te înfurie. Nici ce te doare. Nici ce te revoltă. Cu atât mai puţin ce te face fericit. Să scrii despre fericire nu e doar cel mai greu, aproape imposibil, dar pare fără rost. Fericirea se trăieşte. Şi nefericirea se trăieste, ce-i drept. E straniu, însă pare că te expui mai mult atunci când încerci să scrii despre fericirea ta decât despre nefericirea ta. Iar cuvintele sunt o provincie. Totuşi, poezia reuşeşte uneori să le scoată de acolo, din provincie, preţ de un vers sau două sau chiar câteva pagini, chiar o carte întreagă. Sau sub forma unei replici auzite pe stradă ori în metrou. Sau sub forma unui grafitti pe un zid. Totuşi, scriind încerc să înţeleg ce-i cu mine şi cu altii, încerc să-mi reglez raporturile cu lumea, încerc să ţin pasul cu ce mi se întâmplă.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
