Abia ce iesise Ziarul de Duminica de saptamana trecuta si abia ce ma mandream (in sinea mea) de felul cum izbutisem sa "gestionez", cu toate framantarile profesionale, pagina Scena, ca ma si suna un domn serios si ocupat care, in pofida acestor caracteristici, se pricepe si la literatura pentru copii, si-mi spune: "Atentie, chestia cu ciobul de oglinda de la rubrica Teatrul si cetatea i s-a intamplat lui Kai, nu lui Hensel!". Asa e. In focul argumentarii, mutasem imparatia gheturilor din povestea lui Andersen in basmul Fratilor Grimm. Lucru mai grav decat s-ar crede.
Nu numai pentru ca - fereasca Dumnezeu! - ar putea fi un simptom morbid (ca sa ma exprim in limbaj medical), nu numai pentru ca le-ar putea da "inamicilor" prilejul sa ricaneze pe tema inculturii mele dovedite, nu numai pentru ca, fie si fara sa vreau, i-as fi putut "dezinforma" pe cititori, ci, in primul rand, pentru ca marturiseste o realitate infinit regretabila: cu atatea afaceri teatrale pe cap, cu atata alergatura intre scene, texte si replici, cu atata agitatie si consum nervos, nu observi cum timpul trece - si viata, o data cu el - si cum iti ucizi singur micile bucurii, micile placeri, micile desfatari si rasfaturi din care se alcatuieste o existenta normala. De exemplu, mie, uneia, imi plac la nebunie basmele, povestile, legendele (plus Caragiale si Jerome K. Jerome), carora, pana nu demult, le rezervam cel putin o dupa-amiaza pe saptamana; asa, de amorul artei. De la o vreme... barfe, cancanuri, zvonuri, afirmatii, dezmintiri, ziare, televiziuni, radiouri. Batai de inima, tensiune, draci, tafna - la ce bun? In posesia acestei intelepciuni post-traumatice iute trecatoare (mai tineti minte juramintele pe care le-ati facut a doua zi dupa Cutremur? sau dupa Revolutie?), las, pentru o saptamana, teatrul si ale lui in plata cui doreste sa le subventioneze si va invit la povesti. Povesti minunate si reconfortante, care (de altfel) tot pe scena s-au desfasurat si care au calitatea unica de a fi... unice. Care, adica, au putut fi vazute o singura data - si gata.
Prima poveste s-a petrecut de multisor, in mijlocul iernii (sau al ceea ce era, de obicei, iarna), si se anunta, in principiu, mai greu de inteles, intrucat venea tocmai din China. Din provincia Sichuan, mai exact (denumire cu puternica rezonanta teatrala, de la Brecht citire), unde se practica un gen de spectacol numit, tocmai, opera in stil Sichuan. M-am dus cu multa curiozitate la reprezentatia care, pe scena Operei Romane din Bucuresti, era menita sa marcheze sarbatorirea Anului Nou chinezesc; curiozitatea mi se tragea si de la povestile pe care le auzisem despre opera in stil Beijing (un fel de sora mai mare a acesteia de-acum, presupuneam eu), despre specializarea stricta a cantaretilor-actori, despre formalismul plastic al mizanscenei s.a.m.d. - tot lucruri savante si profunde. Spre mirarea mea (am crezut, la inceput, ca s-a schimbat programul pe neanuntate), pe scena decorata, foarte sumar, doar cu niste evantaie gigantice, au pornit sa se perinde "numere" - un dans "tematic" de grup, un solo la pipa, instrument muzical traditional asemanator unei cobze uriase, o ceremonie a ceaiului, un moment de prestidigitatie, altul de jonglerie cu picioarele etc. -, toate, de indiscutabila virtuozitate, dar... neavand absolut nimic de-a face cu opera asa cum o intelegem noi, fie ea Sichuan sau altcumva. E drept, iritarea teoretica m-a parasit destul de repede, caci artistii (membrii, cu totii, ai Teatrului de Opera in stil traditional din provincia Sichuan si super-medaliati la felurite reuniuni internationale) demonstrau o asemenea abilitate, pareau sa aiba o asemenea usurinta in executie si aratau o asemenea bucurie de a-si exhiba priceperea incat simplul fapt de a-i privi devenea placere in stare pura. Iar cand spectacolul a atins punctul culminant, in numarul numit Schimbare de masti - unde cei unsprezece actori (femei si barbati) isi inlocuiesc, in timp ce danseaza, masca verde (sa zicem) cu o masca rosie fara sa intoarca spatele publicului si fara ca publicul sa le observe miscarea, "miracolul" repetandu-se de zece-douasprezece ori in circa sapte minute -, incantarea mi s-a transformat in acel amestec de uluire, umilinta si recunostinta care saluta, intotdeauna si oriunde, performanta adevarata, indiferent ce "haina" imbraca ea.
Cea de-a doua poveste s-a petrecut la Teatrul National din Bucuresti, care si-a oferit scena balerinei Alina Cojocaru, formidabilului ei partener, balerinul danez Johan Kobborg, si invitatilor lor la Gala purtand numele tineri stele mondiale a dansului autohton. Daca prima parte a reprezentatiei a cuprins mai ales fragmente solistice sau "dialogate" din balete clasice, partea secunda, dansata de Alina Cojocaru, Johan Kobborg si Deirdre Chapman, a fost rezervata unei singure piese, la propriu si la figurat: Lectia de Eugen Ionescu, transpusa muzical de Georges Delerue si coregrafic, de Flemming Flindt. Un regal - tacut - de gratie si forta.
In fine, cea de-a treia poveste s-a petrecut, recent, tot pe scena Operei bucurestene (care, in paranteza fie zis, devine un loc din ce in ce mai interesant si sub raport teatral) si l-a avut ca protagonist pe unul dintre cei mai talentati oameni de spectacol din Romania: Razvan Mazilu, dansator, coregraf, actor, regizor - si, acum, creator de eveniment cultural. El a avut ideea superba si generoasa de a pune la cale o reprezentatie "in beneficiu": anume, in beneficiul Liceului de coregrafie "Floria Capsali" din Bucuresti. Acesta nu doar ca a pierdut (de mult, de-acuma) aratosul sediu din strada (fosta, cred) Lemnea, la care, trebuie sa spun, priveam cu jind admirativ in copilarie si chiar mai apoi, dar se afla intr-o stare de indigenta vecina cu saracia lucie, neavand de niciunele: dotari specifice, aparatura electronica s.a.m.d. Pentru a strange fondurile necesare suplinirii macar partiale a acestor lipsuri, Razvan Mazilu a "organizat" un spectacol la care muzicienii Johnny Raducanu si A. G. Weinberger, cantareata Felicia Filip si actrita Maia Morgenstern (citind versuri de Sorescu, Doinas si Ana Blandiana), balerina israeliana Talia Paz si dansatorii portughezi Claudia Martins si Rafael Carrico, plus "gazdele" Monica Petrica, Adrian Stoian si Mazilu insusi (prezentatoare fiind Mihaela Radulescu si autoare a costumelor, Doina Levintza) au participat benevol, intr-un admirabil elan de solidaritate artistica. A fost o seara calda, frumoasa si cu o mare densitate de talent pe metrul patrat. O seara, cu adevarat, de poveste.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
