Aniela Jaffé
Apariţii. Fantome, vise şi mituri
Editura Humanitas
Cuvânt înainte de C.G. Jung. Traducere din germană de Daniela Ştefănescu.
Aniela Jaffé (1903-1991) – analistă şi scriitoare – s-a născut în 1903 la Berlin, într-o familie de evrei. În timp ce studia medicina la Hamburg, regimul nazist a constrâns-o să părăsească Germania şi, astfel, a emigrat în Elveţia. La Zürich a făcut cunoştinţă cu C.G. Jung şi cu cercul psihologiei analitice. Cu timpul, a ajuns ea însăşi o analistă recunoscută. Scriitoare şi secretară a lui C.G. Jung, Aniela Jaffé studiază şi interpretează relatările venite ca răspuns la ancheta revistei elveţiene Schweizer Beobachter privind fenomenele parapsihologice legate de apariţii de spirite, semne premonitorii, coincidenţe semnificative. Că asemenea fenomene nu sunt tocmai rare o dovedeşte numărul mare de reacţii la anchetă: 1.200 de scrisori conţinând 1.500 de relatări care se constituie într-un bogat material de studiu. Caracterul arhetipal al întâmplărilor e dezvăluit de remarcabilele similitudini şi constanţa unor teme în povestirile cercetate. Legăturile între anumite întâmplări inexplicabile petrecute relativ recent şi mituri, legende, experienţele misticilor şi reprezentările alchimiştilor ne apropie de inconştientul colectiv – concept central al psihanalizei lui Jung.
„Psihologia inconştientului ne-a aprins lumini noi în atâtea alte privinţe – scrie C.G. Jung –, încât ne-am putea aştepta să lumineze şi lumea întunecată a poveştilor fantastice veşnic tinere. Din materialul bogat care stă la baza acestei cărţi, psihologia abisală dobândeşte într-adevăr cunoştinţe noi şi însemnate, cărora se cuvine să li se acorde întreaga atenţie. O pot recomanda deci tuturor celor care ştiu să aprecieze ceea ce sparge benefic monotonia cotidianului, ne zdruncină (uneori) siguranţa de sine şi ne face să avem parte de presimţiri.“
Această carte – continuă C.G. Jung –, a cărei autoare şi-a făcut deja un nume prin publicarea unor lucrări atât de meritorii, relatează povestiri bizare catalogate adesea ca superstiţii, fiind de aceea păstrate şi cultivate numai în taina sufletului. Sondajul iniţiat de revista Schweizer Beobachter le-a atras în conul luminii publice, ceea ce este un merit cu totul deosebit al acestei reviste. Vastul material a ajuns mai întâi la mine acasă. Însă, întrucât vârsta mea şi faptul că eram ocupat până peste cap cu alte lucruri nu mi-au permis să-mi mai asum şi alte responsabilităţi, n-am putut depune povara sarcinii de a face selecţia pentru o asemenea culegere şi de a o supune unei analize psihologice în mâini mai bune decât în cele ale Anielei Jaffé, care a dat dovadă în tratarea unei lumi imaginare înrudite, şi anume cea din Urciorul de aur a lui E.T.A. Hoffmann, de atâta fineţe a simţului psihologic, de atâta înţelegere şi cunoaştere psihologică, încât n-am ezitat nicio clipă în alegerea mea. E curios, trebuie s-o admitem, dar problema poveştilor fantastice, aşa cum avem de-a face cu ele în viaţa obişnuită – cu sau fără explicaţii –, n-a fost abordată obişnuit – cu sau fără explicaţii –, n-a fost abordată aproape niciodată dinspre latura psihologică. Exclud bineînţeles mitologia, deşi părerea generală e că ea este în esenţă istorică şi nu se mai produce în ziua de azi. Ca eveniment psihic actual mai este de aceea cunoscută acum doar ca domeniu de vânătoare pentru cercetători izolaţi. Se relatează tot mereu poveşti cu spirite, premoniţii şi alte lucruri ciudate, iar numărul celor cărora li s-a întâmplat o dată «ceva» este uimitor de mare. În afară de aceasta, nu i-a rămas complet ascuns unui public larg că, în ciuda tăcerii reprobatoare a celor «iniţiaţi», există deja de multă vreme o ştiinţă serioasă care se numeşte «parapsihologie». Poate că această împrejurare a impulsionat ideea unei asemenea anchete în rândul publicului.
A ieşit astfel la iveală faptul demn de reţinut că în poporul nostru, pe care obişnuim să-l numim lucid, prozaic, lipsit de fantezie, raţionalist şi materialist, apar tot atâtea poveşti cu duhuri şi alte fenomene asemănătoare, ca, de pildă, în Anglia sau Irlanda. Da, după cum ştiu din proprie experienţă şi din cea a altor cercetători, magia medievală şi cea mult mai veche nu s-au stins deloc, ci înfloresc în ziua de azi la fel de frumos ca în urmă cu secole. Dar despre asta «nu se vorbeşte». Astfel de lucruri se întâmplă numai – şi o pătură superioară intelectuală nu ştie nimic în acest sens; ea nu se cunoaşte pe sine şi nu cunoaşte omul adevărat. În lumea celui din urmă este trăită – fără ca el să fie conştient – viaţa mileniilor şi se tot întâmplă
acele lucruri care au însoţit dintotdeauna viaţa omului: presimţiri, premoniţii, preziceri, apariţii de spirite, bântuiri de fantome, revenirea morţilor, lucruri demonice, farmece, vrăjitorii etc.
Se înţelege că epoca noastră vrea să «ştie» dacă astfel de lucruri sunt «adevărate», fără a-şi da seama suficient de limpede cum ar trebui să arate o asemenea dovadă de veridicitate şi cum să fie ea furnizată. În acest scop, evenimentele trebuie luate
zdravăn de coarne şi redate cu sânge rece, dar atunci vedem de obicei cum poveştile cele mai frumoase se evaporă în zare, iar ceea ce mai rămâne «nu este demn de amintit». Nimeni nu se gândeşte să-şi pună o dată întrebarea de principiu: care este motivul real că tot mereu se întâmplă aceleaşi întâmplări şi se povestesc aceleaşi poveşti, fără ca ele să-şi piardă nimic din prestigiu? Dimpotrivă, revin cu o forţă tinerească veşnic reînnoită, la fel de proaspete „«ca-n prima zi».
Autoarea şi-a asumat sarcina de a recunoaşte poveştile fantastice drept ceea ce sunt, adică fapte psihice, şi de a nu le da deoparte considerându-le «fleacuri» numai pentru că nu vor să se integreze în schema concepţiei noastre actuale despre lume. Ca o consecinţă logică, a lăsat, aşadar, la o parte problema veridicităţii care şi-a găsit de mult rezolvarea în cazul mitologiei, făcând în schimb încercarea temerară de a se interoga în legătură cu «de ce»-ul şi «pentru ce»-ul psihic: Cine are parte de «arătări»? În ce condiţii psihice îi apar ele? Ce înseamnă acest fenomen, dacă este cercetat din punctul de vedere al conţinutului, deci ca simbol?
Autoarea se pricepe să lase povestea miraculoasă aşa cum este ea, cu toate împrejurările-i caracteristice, atât de nesuferite raţionalistului. Se păstrează astfel atmosfera esenţială relatării: crepusculul. De trăirea nocturn-luminoasă ţin clarobscurul conştiinţei, emoţia, imposibilitatea criticii şi paralizarea propriei
luări de poziţie. Ţine de esenţa trăirii miraculoase ca raţiunea să se volatilizeze şi Altceva să ia de la sine conducerea – o experienţă unică, pe care, nolens volens, omul o păzeşte în taină ca pe o comoară, uneori cu tot protestul raţiunii. Acesta este scopul neînţeles al fenomenului, şi anume ca omul să fie atins în chip irezistibil de un mister”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
