Dupa jurnalul lui Mircea Zaciu, jurnalul Ioanei Em. Petrescu (1941-1990)* este cea de-a doua mare contestare pe care o suporta prejudecatile publicului regatean in ce priveste staiful imperial transilvan si "morga academica" a "dascalimii clujene".
Dupa 1989, cand toate betoanele si bastioanele traditionale s-au fisurat ireversibil, am tot avut revelatii picante, contrariante, de nu chiar stupefiante, din acel teritoriu presupus de idilismul nostru a fi livrat prin definitie racelii constructive, eruditiei solidare, consecventei intru amenitate sau, cum frumos zice Stefan Borbely, "eticii comunitare a exigentei selective", insa cutreierat de patimi demolatoare, cancanerie otravita, cinism razbunator si politici resentimentare.
Incepand cu tipicul raporturilor dintre coordonatorii Dictionarului Scriitorilor Romani (plus aliatii / inamicii acestora), cu polaritatile "Tribuna" - "Steaua", D. R. Popescu - Augustin Buzura, "Echinox" - "Tribuna", Mircea Zaciu - Adrian Marino, trecand prin meandrele intra-delatorii ale Cercului literar sibian, prin biografiile lui Liviu Rebreanu, Sextil Puscariu si Blaga, ale lui Goldis, Mangra sau Beniuc, prin istoria societatii ASTRA, "Romanul" din Arad, "Tribuna" lui Slavici, istoria memorandistilor si procesul optantilor, prin istoricul directoratelor Teatrului National din Cluj s.a.m.d., "cloaca valahica" a avut destule ocazii sa vada cat de la fel sunt in Cluj, in Ardeal in general, sforariile, cabalele omnidistructive, ranchiuna, caprovecinita, contraselectia, traficul de influenta, y compris amantlacul, alcoolismul redactional etc. Tot ce difera este, de regula, cadrul aulic, stilul de Casina si temperamentul flegmatic al fispanului, fata de colericul cu contondente de rigola din miticismul bucurestean. In esenta, magia nelegiuirii si hipnoza extinctiei functioneaza identic.
Tot astfel, trecand din cancelarie in dormitor, cand ajungi sa vezi un fost "obiect" de cult pe post de papusa imbibata de "elixir d'amour", un mit al catedrei universitare devenit stalp de alcov in dramolete bulevardiere, sa vezi o reputata formatoare de personalitati bibliografice, glacial evaluator de modele cosmologice eminesciene, aproape de rolul Zitei lui Tircadau-Venturiano, al Vetei lui Chiriac-Titirca, de nu chiar al Sultanicai in varianta parodica a lui Caragiale, apoi cum sa nu te apuce ameteala? Ai zice ca toate eroinele si pozele romantic-inflacarate care l-au preocupat pe D. Popovici si-au varsat puseurile egocentrice, narcozele maniacale, slabiciunile, ezitarile masochiste si labirintica retorica bovarica in fiinta fiicei.
"Doamne, il vreau cu disperare. Pe el sau moartea". "Eu n-am stiut iubi si tu nu m-ai stiut invata sa te iubesc". "Doamne, il iubesc atat, incat as vrea uneori sa-i sorb privirea, ca-n ochii lui morti sa nu mai dainuie decat chipul meu. M-as incolaci, sarpe de gheata, in jurul gatului lui si i-as suge ultimul strop de sange fierbine",. "Nu vreau sa pierd fericirea aceea salbatic de frumoasa". "Am inceput sa-i plang in brate. Tremuram toata". "Am sa-l astept zadarnic. Ah, dac-ar veni... Ah, blestemata-s! Dar daca nu va veni?" "Dar daca-si bate joc de mine? Dac-o face ca sa ma chinuie? Eu ma framant pentru el si poate dumnealui viseaza la Lorelei". "De ce-a facut-o? Ca sa ne joace pe amandoua? Daca isi bate joc de mine? Nu, asta n-o cred". "Suflete al meu, ce spini ar putea sa te sfasie, umpland de sange luminos intunericul din mine?" "Sunt atat de plina de poezia privirilor lui". "Dragoste? Ce ridicul! Dracu' s-o ia de viata. Ah, Doamne, de ce pedeapsa asta? Ce-am facut? Gresit-am oare fata de el? Nu. Nu merit toate astea". "Viata atotputernica, ajuta-ma. Il vreau". "Oare nu-i sunt draga? Ce gust otravit are singuratatea!" "Sunt un om sfarsit. Acum stiu ca singura realitate a vietii mele e el". Plus reactii si efecte blagiene precum: "A izbucnit in floare samburele de lumina din mine. Au plesnit solzii mugurelui aspru, intunecat. La inceput am simtit cantecul. Cantecul care m-a patruns toata, mi-a impregnat sangele, parul, mainile, ochii. A izvorat de undeva din mine (...) Liviu, te iubesc (...) Brandusele sufletului meu, toata prospetimea voastra e pentru el, e a lui. Mi-s gandurile fierbinti si ruga aspra, crispata, Doamne, trebuie sa ma iubeasca, te rog. Il astept cu toate lacrimile sufletului meu".
Iar dupa casatorie: "Mi-e sila. Sa plec. Nu-mi place cum ma iubeste. Sunt un obiect legal in posesia lui". "Ma simte uneori absenta sau ostila si nu intelege. Iar eu nu pot sa-i spun ca am nevoie de dragostea lui, nelinistita si intrebatoare. Vesnic preocupata de mine, de echilibrul meu fragil". "Trebuie sa incerc sa exersez singuratatea. Nu am voie sa-l tin legat de mine impotriva propriei lui dorinte subconstiente". "Nu pot astepta din parte-i o protectie viguros-masculina, pentru ca are o structura aproape feminina".
Citate devastatoare, s-ar zice. Cum bine observa Carmen Musat in postfata, "fire introvertita, pasionala, extrem de exigenta cu sine si cu ceilalti, cu o sensibilitate exacerbata si, tocmai de aceea, de o mare vulnerabilitate, Ioana Em. Petrescu este de o feminitate debordanta". Surpriza tocmai de acum incolo incepe.
*) Ioana Em. Petrescu, Jurnal. 1959-1990, editie de Rozalia Borcila si Elena Neagoe, postfata de Carmen Musat, Editura Paralela 45.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
