Holul de la intrare dădea direct în living unde erau multescaune aranjate în semicerc. La mijloc o canapea de vinilin vişinieşi şemineul fals în care se făceau că ard nişte lemne de plastic cureflexe portocalii. Lipseau etajerele cu cărţi, decor obişnuitîntr-o casă de intelectuali români, chiar în emigraţie, dar poatecă aveau o cameră separată dedicată bibliotecii. Casa păreaîncăpătoare, mirosea a plăcintă cu brânză, afară burniţa a toamnătârzie, aşa că m-am relaxat. Doar scaunele acelea goale mănedumireau puţin.
Un bărbat mic şi ţepos, pe care parcă îl mai văzusem cândva, aieşit din bucătărie, a trecut încruntat pe lângă mine şi a plecatval-vârtej trântind uşa cât a putut el de tare. O uşă solidă destejar, singurul lucru natural de acolo, cum aveam să descopăr.Gazda n-a apucat să-l conducă, iar eu n-am apucat să număr câtescaune erau. M-a sărutat afectată şi a făcut un gest de lehamitearătând spre uşa de stejar: "Scrie la ziarul comunităţii. S-aucertat pe politică, lui i se pare că vede comunişti peste tot. Deşica să fiu sinceră în ţară era şeful de cabinet al unuinomenclanturist. Ei, ce să facem?! Ale vieţii valuri... Vai, ce măbucur că ai venit."
N-am înţeles mare lucru, m-am lăsat sărutată şi în timp ce turuiaam apucat totuşi să număr repede peste umărul ei scaunele. 9. Cifrăbună.
Mona era frumoasă, senzuală, cu ten impecabil, de culoareapiersicii. M-am gândit că ar fi bine să mă las şi eu de fumat.Vorbea cu tot corpul şi se îmbujora la faţă ca o adolescentă timidăsau ca o femeie adevărată dintr-un secol pierdut, cu dantele şicorsete cu tot. Purta o fustă strâmtă şi scurtă, dar ochii tuturorse opreau implacabil la decolteul ei provocator, cu care puteadomina nu doar livingul, ci tot cartierul acela rezidenţial dinQueens.
A apărut şi Mihai, soţul ei, jovial, într-o cămaşă roz mulată pecorp: "Ia te uită cine-a venit!" Apoi a arătat şi el spre uşa destejar pe unde ieşise în trombă micuţul furios şi s-a gândit să îlmai scuze o dată: "Domne, unii pur şi simplu nu fac faţă uneidiscuţii serioase în contradictoriu. Eh, ştii bancul ăla? Ce e unjidan? Un evreu care tocmai a ieşit pe uşă! Înţelegi?" Nuînţelegeam dar nu voiam să arăt. Am recurs la gestul meu salvatorcu mâna în semn de "aşa şi-aşa" care mă scosese din multeîncurcături.
Mă invitaseră la o petrecere dată în cinstea a doi scriitori dinBucureşti care se aflau pentru câteva zile la New York. Pe Mona şiMihai abia îi cunoscusem, în schimb cu cei doi scriitori eramprietenă de mult.
"Şi în plus la noi în casă o să ai ocazia să cunoşti cei mai tariscriitori din comunitate!" mă avertizase Mihai, el însuşi unprozator care pe vremuri, în România, se spune că promitea mult.Cum aterizasem doar de câteva luni în America, eram curioasă să-icunosc, aşa că iată-mă, cu prima mea carte de versuri în engleză şio sticlă de merlot din Africa de Sud.
"Sunt prima?" am întrebat-o pe Mona dar mi-a răspuns Mihai: "E greusă fii prima aici, draga mea, suntem scriitori vechi, cu faimă şicu multe premii." Şi el se înroşea când râdea şi pentru o clipă mis-a părut simpatic. M-a luat de braţ şi m-a îndrumat sprebucătărie: "Hai, că toată lumea e deja aici. Vino să bei ceva, maiaşteptăm să vină maestrul şi începem".
N-am apucat să mai întreb nimic, care maestru, ce să începem, căm-am trezit în mijlocul unei adunări vesele, ca în România. Miroseaa ţuică şi a cuptor încins, femeile, cu excepţia Monei, fumau îndreptul ferestrei, bărbaţii vorbeau tare şi erau iremediabil plinide umor şi importanţă. Emigraseră majoritatea înainte de cădereacomunismului, nu apucasem să-i întâlnesc în ţară, de unii ştiamdoar din auzite iar de alţii deloc. Amicii mei din Bucureşti păreauîn centrul atenţiei, mai ales că nu erau doar scriitori, ci şiredactori la o editură importantă.
"Vrei o ţuică sănătoasă de-a noastră? E făcută de socru-meu, săştii", m-a asigurat Mihai etalându-şi, ca de fiecare dată cândrâdea, dantura puternică şi albă, semn de sănătate şi, după unii,de virilitate. Mi l-a prezentat apoi pe Sebastian, băiatul lor, unadolescent delicat care, după spusele Monei, mergea pe urmeletatălui, câştigase şi el un premiu în liceu la un concurs deliteratură, dar ei ar fi vrut să se facă doctor şi să rupătradiţia. Eram şi eu de acord că era mai sănătos să lupţi cutradiţiile decât să le urmezi, mai ales când nu par să ducă preadeparte.
I-am cunoscut apoi pe fiecare în parte. O prozatoare, care întărealegenda femeii românce frumoase şi aprige, râdea tare cu capul datpuţin pe spate şi asta îi mărea sex-apeal-ul, ciorapii de mătase îifoşneau la fiecare mişcare a picioarelor nervoase, avea ceva decălugăriţă expulzată pentru gânduri neortodoxe, iar la gât chiar îiatârnau de acelaşi lănţişor o cruciuliţă şi o inimioară străpunsăde un ac din diamante false. Mi-am amintit că îi citisem demult unroman uşor, al cărui titlu îmi plăcuse.
Prozatoarea era puţin agitată, nu pentru că ar fi băut prea mult,nici pentru că cei doi invitaţi de la Bucureşti nu îi acordau oatenţie specială cum probabil s-ar fi aşteptat având în vederetrecutul ei, la care se adăuga şi un premiu al UniuniiScriitorilor, ci pentru că maestrul, iată, întârzia.
Retras într-un colţ lângă masa cu platouri, un bărbat masiv, cufigură blândă de preot de ţară, mânca netulburat. "L-ai recunoscutsper pe poetul naţional al comunităţii noastre, recentul câştigătoral Premiului Academiei Române", mi l-a prezentat Mihai. "Şi să nuuităm, cât ne-ar pica de greu, el e singurul dintre scriitoriiexilului care a intrat în toate istoriile literare. Se trage directdin coasta lui Arghezi, cum a scris marele nostru critic care l-aşi vizitat luna trecută la New York".
Prozatoarea a făcut o grimasă, "Ce dragă, ăla mare critic? Hai săfim serioşi!", şi-a dat ochii peste cap şi s-a uitat încă o datăspre uşă îngrijorată. Ştiam numele poetului dar de recunoscutn-aveam cum pentru că toate pozele pe care i le văzusem prinreviste erau probabil din timpul liceului. Poetul s-a desprins cugreu de un sandviş cu şuncă şi mi-a întins lent o mână transpiratăşi moale cu degetele răsfirate, nu ştiu dacă din timiditate sauaroganţă.
Păream să fiu singura nepremiată de acolo şi mi-am îndreptatatenţia cu speranţă spre femeia scundă care ciugulea şi ea cuburide caşcaval lângă poet şi care era nevoită să se ridice pe vârfurişi să strige ca să fie luată în seamă. "Dânsa e visiting professorla Columbia", m-a lămurit Mihai, iar când a rostit Columbia a făcutochii foarte mari, ca să înţeleg exact cu cine am de-a face. "Şilucrează acum la o antologie a scriitorilor români din diasporă.Hai, trage tare să intri şi tu în carte", m-a îndemnat frăţeşte.S-a întors apoi spre Sebastian, l-a bătut pe spate şi i-a spus peenglezeşte: "Can you please fix the tirbuşon?" Şi ne-a explicatscuzându-l: " E foarte îndemânatic. I-am spus să stea să-l saluteşi el pe maestru, dar, cum întârzie, zic să-l lăsăm să plece, cădoar e sâmbătă seara. Go, man, have fun!"
Doamna profesoară a venit lângă mine, mi-a zâmbit larg pe modelamerican şi mi-a spus pe româneşte: " Am câştigat postul princoncurs. Pe bază de dosar. Dar ştiţi cum e lumea, vorbeşte... Cumfaci ceva bun, cum ieşi din rând, ţi-i ridici pe toţi în cap." N-amprea înţeles la ce se referea, dar am dat din cap binevoitoare.Părea cumsecade, o ajuta pe Mona să strângă paharele şi farfuriilegoale. Am auzit-o apoi cum îi dicta o reţetă de dovlecei umpluţi. Ise umflaseră picioarele, îşi scosese pantofii, cam milităreşti, şise mişca vioaie între frigider şi cuptor, dornică să se facăutilă.
Îmi amintea de profesoara mea de lucru manual din şcoala generală,acelaşi taior de tergal de culoarea oului de raţă, aceeaşi bluză cuvolane de nailon, acelaşi zâmbet larg. Până şi mâinile aspre cuunghii late semănau cu ale ei. Mâini îndemânatice, de femeietrecută prin greutăţi.
"Am aflat că lucrează şi ca secreatră la un cabinet medical dinQueens. Deşi cred că e doar o acoperire, să intre în legătură cucât mai mulţi din diasporă... Înţelegi ce spun. Sunt trimişi înmisiune. E plină emigraţia de ei. Eh, să vedem ce antologie o săiasă... Eu una nu vreau să apar în aceeaşi carte cu toţineica-nimenii", mi-a şoptit conspirativ prozatoarea, mijindu-şineîncrezătoare ochii.
Poetul trăgea cu urechea, mânca, tăcea, privea de sus şi zâmbeasuperior. Câteva firmituri din sandviş i se lipiseră de cămaşacăreia îi plesnise un nasture deasupra curelei. Deodată s-a făcutlinişte. Ochii prozatoarei au sclipit brusc, Mona şi-a aranjatdecolteul, Mihai a ţâşnit spre uşă şi toată lumea a ştiut că asosit maestrul.
S-au îndreptat cu toţii pioşi spre living. Eu şi amicii dinBucureşti i-am urmat curioşi, doar poetul încă mai ezita să sedesprindă de colţul mesei. Mi s-a părut mie sau chiar a aruncat oprivire ironică până la uşa de la intrare pe care şi-a făcutapariţia un bărbat scund, cu privire alertă, de pasăre de pradă.L-au urmărit toţi cu admiraţie şi nelinişte cum şi-a scos pardesiulsubţire, cum şi-a aranjat părul, cum a păşit în living sigur pe elca într-un ring de box, cum a refuzat şi să bea şi să mănânce, cumşi-a pus mâinile la spate, a bombat pieptul şi şi-a proptit bărbiaîn piept cu un gest reflex napoleonian. "Suntem compleţi", ne-aanunţat Mihai şi asistenţa a răsuflat uşurată.
"Luaţi-vă locurile", a comandat maestrul şi obişnuiţii casei s-auîndreptat fiecare spre unul dintre scaunele goale pe care era clarcă mai stătuseră şi altă dată. Cei doi scriitori de la Bucureşti aufost aşezaţi pe canapeaua vişinie, iar mie Mona mi-a indicat cucapul să mă aşez lângă ea. "Am scris şi eu o carte", mi-a şoptitdiscret la ureche, dar Mihai a auzit-o şi a avertizat-o cu degetul:"Mona, te rog. Să fim serioşi!"
Poetul şi-a târât picioarele lipsit de energie şi s-a pus îndreapta maestrului. Atunci am observat că unul dintre scaune eradiferit. Un fel de jilţ cu braţe din lemn sculptat care se terminauîn capete de vultur. Maestrul, politicos, s-a prăbuşit ultimul înjilţ, a scanat adunarea, şi-a îndreptat spatele şi, după ce şi-aîncleştat mâinile pe capul vulturilor ca să pară mai înalt, arostit cu voce moderată de lider în control: "Astăzi vom vorbidespre Nobel".
Poetului i-a revenit zâmbetul visător, doamna profesoară a căscatextenuată după o zi de lucru fără mari satisfacţii profesionale,Mona s-a îmbujorat, prozatoarea a ciulit urechile, Mihai şi-a dresvocea emoţionat, iar amicii mei din Bucureşti au avut poatesenzaţia că li s-a pus la cale o farsă la New York ca să nu-ilovească dorul de casă.
"Dar înainte de asta să trecem în revistă ca de obicei ce a maiscris fiecare în ultimul timp. Ce a mai citit? Ce a mai gândit?"şi-a ridicat maestrul sprâncenele dubitativ. "Şi să nu uităm deimperioasa nevoie de sincronicitate a mişcării de gândire de esenţămioritică cu filonul universal, îmi scuzaţi cacofonia intenţionată.Noi suntem locomotiva literaturii naţionale, fuziunea dintrevalorile spaţiului natal şi cele adoptive, noi coroborăm şansa de agândi liber într-o ţară mare ca aceasta cu dictatura culturii eipână la urmă, s-o recunoaştem, inferioară imensului nostrupotenţial creator."
Era clar că aveau periodic astfel de serate cu temă. Sau poatepracticau o terapie de grup?
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
