Şapte ani mai târziu. O seară de toamnă deloc blândă încartierul rezidenţial din Queens. Copacii cheliseră şi frunzelecăzute foşneau a pustiu. Se încălzea planeta, se topeau gheţariisau cine ştie ce avea să se mai întâmple. Criza economică era înfloare şi toţi păreau oarecum afectaţi.
Membrii curentului de pe coasta de est aveau una dintre reuniunilelor regulate. Dar una totuşi cu totul neobişnuită. Scaunele erautot în cerc, dar nu mai mirosea nici a plăcintă cu brânză, nici aţuică fiartă. Mihai nu mai aprinsese şemineul şi nu dăduse încădrumul la căldură, cu tot frigul înţepător de afară.
Erau cu toţii în bucătărie aşteptându-l pe maestru. De data asta nuaveau nici oaspeţi de la Bucureşti, nici persoane din afară, aşa căar fi putut să respire în voie dacă nu i-ar fi apăsat ştirile deultimă oră.
Mona îşi pierduse slujba de bibliotecară, iar editura care urmasă-i publice romanul reziliase contractul sub pretextulausterităţii financiare. Mihai îşi umpluse sertarele cu alte douăcărţi groase şi trecuse pe antidepresive. Poetul se îngrăşase pestemăsură şi îi crescuse o barbă mai albă ca a lui Dumnezeu. Doamnaprofesoară îşi încheiase stagiul la Columbia şi fusese dată afarăşi de la cabinetul medical unde lucra ca secretară. Decisese sărămână totuşi în America, aşa ca se aciuise pe lângă biserica dincomunitate, unde organiza şezători culturale. Prozatoarea intrasela menopauză, renunţase la ciorapii foşnitori de mătase în favoareaunora negri opaci, lipsiţi de farmec.
Grupul se întregise între timp cu un fost ziarist pe vremuri înBucureşti, acum paznic de noapte la un depou, care vorbea greu şiengleză şi română şi era cunoscut sub numele de "Saboi", pentru cănu reuşea în ruptul capului să spună la metrou - subway -altfeldecât "saboi", după 25 de ani de emigraţie.
Mai era acolo şi o tânără extravagantă clocotind de energie carevenise în urmă cu trei ani cu o bursă Fulbright şi rămăsese la NewYork susţinută de o organizaţie de creatoare feministe înfocate,Women for Women. Tânăra scriitoare se orientase cum nu se poate maibine, scria eseuri, monologuri, piese de teatru şi poeme dramaticepe gust american, pline de clişee, vampiri şi fuck-uri ce îiaduseseră un oarecare succes în cercuri restrânse experimentale,succes pe care membrii curentului de pe coasta de est fuseserănevoiţi să-l înghită la recomandarea maestrului, care considera căceva infuzie de sânge proaspăt ar face bine. Prozatoarea o priveapieziş, poetul apatic, dar Saboi învia de fiecare dată când tânărascriitoare apărea scuturându-şi părul lung, cu gura până la urechi,în cizmele ei bărbăteşti şi cu două-trei fuste de diverse lungimipuse una peste alta.
Maestrul întârzia ca de obicei, doar că de data asta aşteptareadevenise şi ea apăsătoare. Mona pregătise în grabă şi din puţindouă platouri de sandvişuri pe care poetul le ochise de cumintrase, pe lângă ceva cartofi prăjiţi la pungă şi alune. Pe masămai erau două cutii de carton cu vin ieftin, de care nu avea nimenideocamdată chef să se atingă. Se vorbea puţin şi şoptit, ca şi cumatmosfera nu se cerea tulburată de vreo stridenţă. Doar tânărascriitoare mai scotea câte un râs nepotrivit ori o remarcăincendiară, care însă nu încălzea pe nimeni. Priviţi din afară pefereastră, păreau la un parastas în recesie. Ori ca o adunareconspirativă eşuată.
În fine, s-a auzit soneria şi a intrat maestrul animând pentrucâteva secunde grupul, care s-a năpustit în living cu sufletul lagură. Mai mult ca oricând, autoritatea maestrului era imperativnecesară. Aşteptau explicaţii, consolări, un fir călăuzitor caresă-i scoată din văgăuna unde fuseseră aruncaţi şi să le dea un senspentru viitor. Un viitor care cel puţin în acel moment arăta la felde mic şi de întunecat ca pe vremuri în dictatura din care fugiserăsacrificând tot.
"Eh, ce carieră aş fi avut eu în România! Eram cineva!", se lamentaMihai înghiţindu-şi pastilele.
"Uatevăr", a mormăit Saboi.
"Eu sunt fericită că am plecat la timp", brava prozatoarea,făcându-şi vânt cu o copertă de revistă şi uitându-se insistentspre doamna profesoară care trecuse la croşetat mănuşi. "Eramurmărită de securitate tot timpul. Chiar şi acum, aici, sunt peurmele mele... Îi simt peste tot".
Poetul recurgea la grimasa obişnuită: "Cui îi pasă?! Trăim într-olume bolnavă, văd viscere, sânge şi plasmă, curge apocalipsadintr-o cupă spartă".
"Ah, ce versuri frumoase, câtă sensibilitate", îl mângâia doamnaprofesoară cu privirea, "Păcat că ai trecut la filosofie".
"Sunt de acord, totul e o porcărie!" intervenea Saboi pe jumătateadormit după tura de noapte.
"E extraordinar oraşul ăsta orgasmic!" striga tânăra scriitoareexcitată.
"Mai ai de învăţat, dragă", o punea la punct prozatoarea.
"Luaţi-vă locurile", a tunat maestrul şi fiecare s-a îndreptat sprescaunul lui. Datorită dimensiunilor, poetul ocupa în ultimul timpsingur canapeaua vişinie. După eşecul publicistic, Mona redevenisesoţie supusă şi îşi trăgea scaunul cât mai în spate, pentru a oferiperspectivă totală celorlaţi către jilţul maestrului. Dar nicijilţul nu mai era ce-a fost. Unul dintre capetele de vultur căzuseşi braţele acum inegale sugerau şi ele o glorie apusă ori o bătăliemare ratată, eşuată într-o încăierere oarecare soldată cu micidaune ce ştirbeau însă fastul de altădată.
Maestrului i se rărise părul şi i se accentuaseră cearcănele. Eraîngrijorat, preocupat, crispat cât să pară înţelept. Şi toţi eraupregătiţi să-i soarbă cuvintele. "Nu am nimic de spus", a începutmaestrul prudent. "Vreau să vă aud în schimb pe voi".
"O jignire", s-a trezit Saboi. "Încă o palmă pe obrazulţării".
"Să nu fim răi", a şuierat cât a putut de blând printre buzelesubţiri prozatoarea. "Uel, e adevărat că e complet necunoscută, eadevărat că nu are operă, dar poate deveni o scriitoare interesantăpeste ani".
"Ce e Nobelul ăsta, atunci? Premiu de încurajare sau de încununarea creaţiei?" s-a îmbujorat Mihai.
"Eu mă gândesc la premiile mele...", a bombănit poetul.
"Nu vedeţi că până şi Obama l-a luat? Şi pentru ce?! Că n-a făcutnimic! O să ne arunce înapoi de unde am venit, asta o să facă.So-ci-a-lism! Vă spune ceva asta?" s-a ridicat Saboi în picioare cudegetul îndreptat ameninţător spre răsărit.
"Lăsaţi-l pe Obama că o să aibă alţii, sper, grijă de el. Noi sărevenim la oile noastre. La mioriţa noastră. Grav afectată", a datdin cap Mihai pe punctul de a izbucni în plâns, pipăindu-şiflaconul cu pastile din buzunar.
"Eu chiar voiam să întreb, a scris măcar în limba română?", şi-atras doamna profesoară de reverele aceluiaşi taior de culoareaoului de raţă.
"Nu ştiu, eu n-am citit nimic, nici n-am auzit de ea până acum", arăspuns poetul mai viu ca de obicei.
"Lasă, că tu n-ai auzit de mulţi", şi-a continuat prozatoareaapărarea. Problema e alta. Nu vreau să par cumva, dar dacă premiuls-a dat, cum s-a spus, pentru literatura sa anticomunistă, nu credcă ar fi altcineva mai îndreptăţit ca mine să-l ia. Eu m-am luptatcu comunismul de mică, fiecare rând al meu transpiră anticomunism.Iar persecutată am fost şi înainte, şi după... Dar nu suntinvidioasă, m-ar bate Dumnezeu", şi-a strâns în pumn prozatoareacruciuliţa de la gât. "Aş fi vrut ca Nobelul să fie luat de unromân pur, asta e tot, să nu se işte alte confuzii".
"Şi în ţară e supărare mare", a confirmat Saboi. "După câţi bani aubăgat în nobelabilul naţional - ştiţi cu toţii la cine mă refer -,câte cărţi i-au tradus, cât l-au împins orbeşte, câtă strategie şifonduri au cheltuit pe el... Dar uite că maestrul a avut încă odată dreptate, nu e pentru cine se pregăteşte... Uatevăr".
Poetul, de obicei absent, a devenit dintr-o dată logoreic, de parcăscria cu voce tare: "Mărturisesc că vestea a căzut ca o ghilotinăpe capul meu. Eu, care am revoluţionat postmodernismul şi am fostdecretat în unanimitate renascentist, m-am simţit strivit ca osămânţă mirabilă sub bocancii marilor făcători de scenarii".
"Frumos spus", a şoptit doamna profesoară.
"Nu mă întrerupeţi", şi-a scuturat poetul câţiva fulgi de cartofiprăjiţi de pe pantaloni, "văd cercuri sângeroase de influenţă careconduc lumea, colapsează economii, falimentează bănci, începrăzboaie, dau Nobeluri, iau Nobeluri, trăim apocalipsa", şi-aridicat poetul ochii spre tavan şi barba sa albă a strălucit pentruo clipă într-o lumină aproape divină.
"Dacă e s-o luăm matematic", şi-a coborât el ochii spre maestru, pecare îl simţea solidar cu expertiza sa ştiinţifică, "după ce amluat practic toate premiile importante din ţara natală, nu urmafiresc să fiu recunoscut internaţional? Dar despre ce normalitatevorbim când pământul se clatină, valorile se pervertesc, se schimbăpolii magnetici, pornografia produce bestselleruri, clocoteştemizeria umană într-un cazan de ignoranţă, prost-gust, violenţă şisex?! Sfârşitul vine nu din cer, ci de pe pământ, trăim legaţi lagură în plin sfârşit", a colapsat poetul pe canapea şi câtevafirişoare de salivă i s-au scurs prin barbă ca nişte râuri delicatede munte.
"Mi-au dat lacrimile", a suspinat doamna profesoară, "cred totuşică filosofia te prinde cel mai bine".
Mona îl privea îngrijorată pe poet, i-a adus un pahar cu apă şi l-aconsolat în şoaptă: "Lasă, o să mai fie ele şi alteNobeluri".
Mihai a tras aer puternic în piept: "Adevărul e că mai bine îl luaun străin-străin. Parcă ar fi fost mai puţin dureros..."
"Să nu luăm orice veste bună ca pe o veste proastă", n-a maisuportat maestrul suferinţa discipolilor săi.
"Exact!" l-a întrerupt tânăra scriitoare. "Eu sunt fericită înprimul rând că l-a luat o femeie. Şi, pe deasupra, oromâncă."
"Să punem româncă între ghilimele, uatevăr", s-a supăratSaboi.
"Dar o femeie, poftim, chiar dacă e nemţoaică", a ţinut-o tânărascriitoare pe-a ei.
"Germană de origine română", a corectat-o doamna profesoară. "O fivorbind şi româneşte? Că minorităţile astea naţionale sunt foarteobraznice".
"Iar euuuu", a continuat tânăra scriitoare ignorând-o pe doamnaprofesoară, "euuuu sunt prietenă cu Herta".
Adunarea a înlemnit. Maestrul şi-a ridicat spâncenele, s-a săltatpuţin în jilţ şi şi-a încleştat pumnii pe singurul cap de vulturcare mai rămăsese. "Suntem prietene spirituale, vreau să spun.Prietene de gânduri". Toţi au răsuflat uşuraţi, deşi uimirea încănu le trecuse. "Şi scrie foarte asemănător cu mine. Practic aşputea spune că suntem surori de stil sau de metaforă. Esteextraordinar să vezi două scriitoare dezrădăcinate din acelaşipământ, care au încolţit în spaţii diferite dar care scriu atât deasemănător. Eu şi Herta suntem ramurile aceluiaşi copac. De aceeafaptul că ea a luat Nobelul este ca şi cum l-aş fi luat şieu".
"Păi să te felicităm, atunci", i-a spus Saboi şi nimeni nu a ştiutdacă era ironic sau sedus de gesturile ei largi, de braţeledezgolite zburându-i prin aer, puţin păroase, excitante se parepentru unii bărbaţi.
Maestrul a prins din zbor provocarea: "Exact la asta mă gândeam şieu. Dacă l-a luat ea, înseamnă că l-am luat şi noi. Extrapolând,este un Nobel pentru toată literatura anticomunistă a emigraţiei.Poate că o să vi se pară ciudată oferta mea, dar eu vă rog dinsuflet să treceţi peste amărăciune şi să acceptaţi acest Nobel.Aici, în această seară, vi-l dăruiesc. Îl meritaţi fiecare dintrevoi şi sunt fericit să vi-l pot înmâna" .
S-a lăsat dintr-o dată o linişte ciudată, înaltă şi rarefiată, cade mănăstire. Se auzea doar vântul afară. Pieptul membrilorcurentului de pe coasta de est se umpluse de emoţie şirecunoştinţă. Aşa ceva numai maestrul putea reuşi, să întoarcăînfrângerea într-un succes răsunător. Şi încă atât de uşor, denatural. Doar oamenii mari au o asemenea forţă. Îl priveau toţiconcentraţi aşteptând parcă să scoată Nobelul din buzunar, să-lrupă în bucăţele egale şi să le împartă ceremonios fiecăruia dintreei. Şi poate că ar fi făcut-o dacă tânăra scriitoare nu ar fi spartmagia momentului: "Eu nu sunt dispusă să împart Nobelul meu cuoricine".
"Păi, vedeţi? De-aia nu reuşim noi, că nu suntem uniţi. N-amînvăţat nimic de la unguri". "Nici de la nemţi", a completatprozatoarea. "Suntem individualişti, egoişti, gregari, dacă nicimăcar Nobelul nu-l putem împărţi, ce sa mai zicem de altele?" asărit Mihai îngrijorat că ar fi putut fi tăiat de pe listă.
"Trădare", a spus poetul. "Dar ce să mă mir? Istoria noastră eplină de trădări. Începând cu Mioriţa".
"Eu mă retrag, uatevăr", a decis Saboi. "Iar eu renunţ la parteamea în favoarea poetului", a zâmbit modestă doamna profesoară. "Demine nu poate fi vorba", a recunoscut Mona.
Prozatoarea a cântărit concurenţa rămasă, şi-a făcut mai tare vântcu coperta de revistă, s-a ridicat demnă şi le-a şuieratameninţător: "În fond eu sunt scriitoare americană. Nu mai am niciolegătură cu limba română, aşa că o să-mi aştept rândul cu cei mari:Roth, Oates, McCarthey..."
"N-am auzit", a rostit automat poetul.
Prozatoarea şi-a luat pardesiul, i-a aruncat o privire mustrătoaremaestrului şi a ieşit. Bătălia s-a dus până noaptea târziu.Maestrul scăpase frâiele din mână şi în hărmălaia care a urmat nuse ştie cine a reuşit să plece până la urmă cu Nobelul acasă. Uniispun că poetul l-ar fi smuls cu forţa, alţii că tânăra scriitoarel-ar fi ascuns sub fustele ei suprapuse. Deşi cei mai mulţi suntconvinşi că maestrul l-a păstrat până la urmă pentru el. Existăchiar martori care pretind că i l-ar fi văzut în sufragerie pepian.
Cert e că după acea seară fatidică de tensiune, umilinţe şi lupteintestine, grupul de pe coasta de est s-a spart. Mihai şi Mona auvândut casa şi s-au mutat la bloc. Mihai şi-a continuat şedinţelede terapie obsedat că ar fi avut alt destin dacă rămânea înRomânia, prozatoarea a făcut o donaţie consistentă la biserică,poetul şi-a tăiat barba iar tânăra scriitoare şi-a deschis peInternet un blog de soronitate cu Herta şi a invitat pe toată lumeas-o gugălească. Adora să fie gugălită.
Maestrul, ca orice cioban care şi-a pierdut oile, s-a retras înmetafizică. S-a pensionat, şi-a recuperat casa părinţilor şi s-aîntors la Bucureşti, unde aşteaptă şi în ziua de azi să se pronunţeposteritatea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
