Ciudat destin literar a avut acest Constantin Acosmei, un poet pe cat de cultivat, pe atat de inzestrat. Autor al unei singure carti (Jucaria mortului, Editura Pan, 1995, reeditata la Editura Vasiliana in 2002 si la Editura Vinea in 2006), tanarul scriitor iesean a ramas pana azi o voce aproape necunoscuta publicului larg, desi intens frecventata de amatorii de poezie underground.
Dar, daca publicul isi are scuzele lui, nimic nu justifica indiferenta comentatorilor fata de aceasta poezie. Mai ales ca, de-ar fi sa-l cautam la buletin, am putea observa fara eforturi ca Acosmei e, cronologic vorbind, intaiul poet milenarist. De altfel, in Jucaria mortului se infratesc nu numai sabotarea "fantaziei" si refuzul juisarilor estetizante la foc mic, ci si "mizerabilismul" si (e)scatologia care starnesc chiar si astazi repulsia comentatorilor cu nasul mai "fin".
Dincolo de toate acestea, primul lucru care se constata in volumul lui Constantin Acosmei este bacovianismul: acelasi univers inchis, ca un clopot de sticla opac, ce absoarbe orice licarire a transcendentului, aceeasi atmosfera de excremente, alcool si voma, aceeasi degradare a constiintei care se retrage in primitivitate precum un melc in cochilia sa: "nu sunt curios sa traiesc nici sa mor/ - nu cereti argumente/ nici invesmantarea ideii/ in materie sensibila -// si inca va mai spun:/ 'rusinea este singura sursa de energie/ ce imi alimenteaza viata'/ viata mea - cat haul./ mi-e lene sa ma sinucid// dar ce rost mai are/ sa va santajez cu sinceritatea mea// decat sa ridic doua degete/ ca sa raspund corect/ la intrebarile profunde ale existentei/ mai bine - doua degete/ sa mi le bag pe gat" (Palinodie).
In ciuda fragmentului citat, Constantin Acosmei nu este doar un inepuizabil rezervor de emotie, ci si un artizan care-si ascunde tehnica cu o dexteritate remarcabila. Dovada faptul ca cele cinci cicluri din Jucaria mortului sunt flancate de doua sonete rimate in x. Iata-l pe primul, cu punctul de plecare in Mallarme: "Cu ochii atintiti spre crucifix,/ Visand la Scara lui Ioan Climax,/ In timp ce preotul rosteste: Pax/ Vobiscum - gata, s-a sfarsit, dau chix.// Ma-ntampina pe mal abrupt de Styx/ Cel ce invarte-al cerurilor ax:/ 'Religia-i (citeaza El pe Marx/ Dintr-un manual de socialism prolix)// Opium pentru poporul ortodox/ si cel catolic.' Am ramas perplex,/ Cu ochii cat manusile de box,// In care El se oglindea convex. Apoi a spus: 'Facand un paradox,/ Eu sunt ca i din numarul complex'". Prin urmare, poezia lui Constantin Acosmei seamana cu o Cenusareasa care isi ascunde frumusetea in zdrente: pentru a o putea contempla in adevarata sa splendoare, cititorul trebuie sa vada dincolo de aparenta "respingatoare" a discursului.
Ca tot veni vorba de mima si travestiuri, e interesant de vazut ca jocul ocupa un loc esential in textele lui Acosmei. Practic, toata lumea se joaca aici si acest lucru se observa mai ales in ciclul Relatari: de la "terapia" de tip "pisu'-pisu'-vine-trenu'" pe care femeia i-o serveste consortului pana la profesoarele onorabile care se stramba pe intuneric la vecinul de compartiment si de la "baza" care te lasa "tehui" pana la scuipatul in san cu tot arsenalul din dotare. Jocuri stupide, jocuri violente, jocuri criminale, jocuri in doi, in trei, in cate cati vrei, jocuri, in orice caz, omniprezente, in care nu se mai stie cine cu cine se joaca sau, mai bine zis, cine pe cine joaca. Si aceasta deoarece in universul lui Constantin Acosmei jocul constituie chiar "regula jocului", ordinea care face cu putinta chiar existenta acestei lumi. Altminteri, nu cu poezia, ci cu existenta are Acosmei rafuielile sale. Caci jocul poetului nu face decat sa mimeze jocul cinic, pervers si absurd al "Demiurgului celui Rau", care a transformat intregul univers in scena pe care se reprezinta aceeasi farsa tragica. O farsa care, la urma urmei, reprezinta unica tema si ratiune de a fi a acestui volum profund si captivant care se numeste Jucaria mortului.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
