In numarul trecut, incheiam comentariul dedicat celei de-a 11-a editii a Festivalului International de Teatru de la Sibiu (28 mai-6 iunie) cu observatia ca neajunsurile organizatorice - consistente - ale unui eveniment de asemenea proportii si cu asemenea ambitii pot fi contracarate (si scuzate) doar de prezenta unei oferte de spectacol cu totul remarcabile. Si admiteam ca multe dintre productiile invitate la Sibiu intrau in categoria "interesant", cateva ridicandu-se net deasupra acestei incadrari oarecum prudente.
Intr-adevar, desi un numar de "piese grele" ale afisului festivalier au lipsit - fara explicatii - de la intalnirea anuntata cu publicul, degustatorii de teatru au avut totusi parte de unele delicii care sa le rasplateasca asteptarile. (Paranteza viperina: caietul-program - aratos - al FITS 2004 inregistreaza pentru posteritate nu doar reprezentatiile care au putut fi efectiv vazute, ci si pe acelea dorite initial de organizatori, dar ramase la ele acasa. Probabil ca asa se scrie istoria...) Majoritatea ampla a spectacolelor-opera de arta au provenit din Romania, "strainatatea" teatrala prezentandu-se la Sibiu - cu exceptii rare - doar intr-o forma cuviincioasa. Dar... montarile cu adevarat mari nu se deplaseaza oriunde; sau, daca o fac, deplasarea aceasta costa multisor. Poate, cine stie, in 2007...?
Inapoi in URSS s-a numit unul dintre spectacolele care au meritat osteneala. Productie a unei trupe ce-si zice Art&Shock Theatre si care a aratat la Sibiu si un spectacol de strada, montarea regizata de Galina Pianova pe un text improvizat, pare-se, de cele patru actrite evoca vremea comunismului din perspectiva a trei scolarite rusoaice si a unei reporterite "redegiste", inventariind pas cu pas comportamentele grotesti impuse de ideologia epocii. De un haz urias si de o tristete pe masura, spectacolul a impresionat mai ales prin jocul actoricesc, de o intensitate putin obisnuita si demonstrand ce este, cu adevarat, o scoala de teatru. "Universitarii" nostri ar trebui sa ia notite...
Nu la fel de izbutita sub raportul performantei interpretative, dar proaspata si cu o ardere interioara emotionanta, montarea adusa de Teatrul National Abhaz "S. Chanba" din Suhumi - Makhaz, pastorul de Fazil Iskander - reveleaza, in regia simpla, dar eficienta a lui Valeri Kobe (in alte materiale, Kove), coexistenta surprinzatoare a trecutului mitic si a prezentului derizoriu intr-o comunitate aparent exotica. Atat de obisnuita, de fapt...
Dar punctul culminant al ofertei "straine" din festival - in definitiv, punctul culminant al intregului festival - l-a constituit prezenta regizorului ucrainean Andriy Zholdak (laureat, acum doi ani, al Galei UNITER, cu spectacolul Othello?! , produs de Teatrul "Radu Stanca"). De asta data, Zholdak a venit la Sibiu cu un spectacol intitulat Goldoni. Venetia, realizat, sub egida unui organism numit Charity Producer's Fund, la Teatrul Academic de Drama (teatrul "sau") din Harkov si inspirat, dupa cum o spune si titlul, din scrierile lui Carlo Goldoni (Sluga la doi stapani, mai cu seama). Indelung asteptat - chiar si la propriu, pana dupa miezul noptii! - si, ca de obicei, viu controversat, spectacolul are nu doar o extraordinara frumusete vizuala si sonora, ci si, ascunsa sub imaginile aparent lipsite de legatura, atat intre ele cat si cu "subiectul", o emotie aproape dureroasa: emotia contemplarii unei lumi (Venetia cea vesnic misterioasa) ce se descompune, maret si mizer, sub ochii nostri. E o montare asupra careia voi reveni.
Am mai vazut, altminteri, un spectacol irlandez (Rom si stafide, cu Noggin Theatre) si unul american (Un sarpe pictat pe un scaun pictat, al companiei The Talking Band) - fiecare, instructiv in felul sau. Am vazut (si mi-a placut) Noul locatar de Eugen Ionescu, facut de Tompa Gabor in Anglia. Nu am putut (re)vedea decat unul dintre cele trei spectacole romanesti importante - Omul cel bun din Seciuan (regizat de Bocsardi LaszlA3 la Sfantu Gheorghe), Anna Fierling si copiii ei (regizat de Victor Ioan Frunza la Teatrul German din Timisoara), Cum doriti.../A 12-a noapte (regizat de Silviu Purcarete la Nationalul craiovean) -, pentru ca organizatorii le programasera in aceeasi seara si aproape la aceeasi ora (!). M-au pus pe ganduri spectacolele lui Mihai Maniutiu, realizate la teatrul-gazda (despre ele, cu alta ocazie). M-ar fi interesat sa (re)vad unele dintre spectacolele zise Underground - de fapt, intreaga productie a Teatrului Luni de la Green Hours. As mai fi vrut sa vad si alte lucruri.
Poate ca, luand cu totul in serios modelul Festivalului de la Avignon, pe care, de altfel, a dorit sa-l "copieze", ar fi bine ca directorul Constantin Chiriac sa se gandeasca la posibilitatea de a construi la Sibiu un festival "in", cu spectacole selectate riguros, sustinute viguros (nu cu tehnica modesta de acum, care a facut ca toate reprezentatiile sa intarzie cu minimum 20 de minute) si "promovate" sarguincios, lasand ca numeroasele trupe si trupisoare de la noi sau de aiurea care sunt aduse la FITS pentru "atmosfera" sa creeze, ca si la Avignon, un "off" al lor. Aceasta sugestie, precum si observatiile (mult prea?) severe la adresa festivalului din acest an, vizeaza declarat editia a 14-a a reuniunii sibiene - cea din 2007, cand va trebui ca nimeni sa nu se mire ca Europa si-a ales drept capitala culturala frumosul oras transilvanean. Si nici ca FITS face parte din aceasta cultura.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
