In 1985 ajungeam la Tulcea impreuna cu o echipa de critici de arta in frunte cu Vasile Dragut, pe atunci redactorul sef al revistei Arta. El instituise obiceiul unor excursii in centrele artistice din tara, convins ca artistii din provincie trebuie sa fie mai bine reprezentati in unica revista de arta de pe atunci. Astfel incat si artistii din Tulcea, dintre care doi expun azi la Galeria Apollo, au avut parte de un numar dedicat in intregime lor. Atunci am vazut pentru prima oara lucrari de Maria Pelmus si de Viorel Poiata. Alaturi de ei expune azi si Ovidiu Oprea, bucurestean, dar adoptat de locurile dunarene si artistii tulceni.
Exista ceva comun in lucrarile pe cei trei artisti, care au decis, nu intamplator, sa expuna impreuna. Nu e usor de numit aceasta nota comuna. Daca as incerca sa o identific, as spune ca e vorba despre interesul impartasit pentru o reechilibrare a ecuatiei intre ce si cum. Modernismul a plasat, cu motivatii explicabile si convingatoare la vremea lor, un accent exclusiv pe cum, pe modalitatile de reprezentare, pe elementele fundamentale ale limbajului plastic. Pentru cateva decenii bune, arta a fost autoreferentiala, s-a aplecat obsesiv asupra ei insasi. O data cu criza avangardelor si imbatranirea modernismelor, s-a petrecut o extraordinara deschidere spre bogatia lumii si spre diversitatea artei din toate timpurile.
Toti cei trei artisti de la Apollo arunca intr-un fel sau altul arcane spre trecut. Expozitia de fata sta sub semnul memoriei si al rememorarii.
Care este trecutul care o intereseaza pe Maria Pelmus? Lucrarile ei mai vechi evocau mai ales o geografie - spatiul acvatic, dunarean. Era insa o geografie profund subiectiva unde, dincolo de o pictura spontana de notatie, se insinua un dramatism discret. Maria Pelmus a ramas ancorata in aceeasi geografie, dar peisajele ei, sa le numim in continuare asa, au dobandit o noua dimensiune. Imaginile nu se mai opresc la suprafata vizibila, cu seductiile ei, ci sectioneaza ca o sapatura geologica sau arheologica straturi de adancime, care pot fi ale solului, dar pot fi la fel de bine ale interioritatii psihice.
Viorel Poiata expune grafica. Lucrarile lui au un caracter ilustrativ. Nu vad nimic rau aici, tin chiar sa avertizez impotriva utilizarii in sens peiorativ uneori a cuvantului. Pentru ca a ilustra, etimologic inseamna a ilumina. Imaginea este chemata sa ilumineze, sa lamureasca textul si nu sa-l dubleze inutil, asa cum uneori se crede. Viorel Poiata gloseaza asupra Cartii prin excelenta, e vorba despre Biblie. Trimiterile nu sunt nici directe, nici foarte explicite, sunt sugestive, evocatoare, marturisind nevoia gasirii unor echivalente vizuale ale textului sacru. Trecutul la care se intoarce Viorel Poiata este si al unui lung sir de imagini coboratoare din lumea post-bizantina care au lasat pana azi o amprenta puternica asupra culturii noastre vizuale.
Ovidiu Oprea expune pictura si pasteluri. Orizontul sau artistic este impregnat de o vizualitate baroca. Tabloul de mari dimensiuni, cu o trama narativa ambigua, cu o umanitate antrenata in complicate actiuni enigmatice si nelinistitoare, este o adevarata demonstratie de virtuozitate artistica. Pentru Oprea nu exista dificultati in a crea un spatiu iluzionist. Pictura de ample dimensiuni din care exista o mostra in aceasta expozitie, ma face sa-l vad in postura acelor faimosi pictori baroci de plafoane in trompe l'oeil, care deschideau seducatoare perspective imaginare, rupand limitarea arhitecturilor.
Nostalgia evocarii trecuturilor mai indepartate sau mai apropiate, dialogul cu ceea ce un faimos istoric de arta numea "povara trecutului", este, paradoxal, un semn al participarii la tensiunile si nelinistile prezentului de care Maria Pelmus, Viorel Poiata si Ovidiu Oprea nu se pot dezice.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
