Prima mea idee despre bogăţie mi s-a arătat la librărie. Bogăţia e atunci când un copil ţine în pumnul transpirat o monedă de 1 leu cu care poate şi trebuie să cumpere un caiet dictando de 50 file şi stând la coadă vede un părinte care începe:
Să târgui fără să faci socoteală de cât ai în portofel!!
Asta e bogaţia !!!
Eu, când închideam ochii, vedeam o cutie pătrată cu gume noi, moi şi parfumate. Cei de vârsta mea, care au învăţat carte după război, poate mai ţin minte de ce mizerii aveam noi parte! Nişte stârpituri cenuşii care zgâriau hârtia, şi aceea jalnică, până se făcea gaură. Mă şi mir că unii s-au făcut intelectuali ca să aibe de-a face cu rechizite toată viaţa, sau poate tocmai de aceea!
Mă văd şi acum, în vârstă de trei ani, aşteptând cu fraţii mei jos în stradă să plecăm la şosea, frecând peretele rugos cu o minunată gumă mare şi roz, sfărâmicioasă şi translucidă, un giuvaier de gumă, şi cum mă miram eu că rumeguşul rezultat era mai deschis la culoare, aproape alb. Cum am prăpădit eu guma aia, Doamne! Doamne!...
La Sibiu, cineva ne-a prostit că din castane fierte bine bine iese gumă de şters, alchimia secolului! Nu mai vreau să amintesc de duhoarea ce am produs în bucătăria lui Mama Mică, ce mămăligă greţoasă verde-otravă a ieşit şi care nu voia cu niciun chip să se închege.
Existau diferite mijloace de îmbogăţire. De pildă: dacă strângeai 1 kg de elitre de cărăbuş, te puteai umple de bani. Sau din expoziţiile de artă plastică: la orice serbare de familie, producţiile noastre copilăreşti erau expuse la vedere cu preţul afişat, mătuşile şi unchii se grăbeau să le cumpere. Nu ştiu dacă Mami lua şi ea câte o lucrare sau dacă neamurile returnau pe ascuns achiziţiile lor, căci în sertarele familiei am găsit mai târziu, cu deliciu, opere nemuritoare - scene de război cu avioane şi tancuri în flăcări desenate de Mario sau scene de gen cu multe personaje ori aparate complicate cu roţi dinţate făcute de mine.
Părinţii noştri, din toată sărăcia, ne alocau săptămânal fiecăruia câte 5 sau 100 sau 1.000.000 de lei, depinde de cursul zilei, puţintel dar educativ, ca, adică, să cunoaştem valorea banului şi să nu-l irosim.
Eu îmi cususem un portofel măricuţ din stofă maron cu feston roşu şi cu un reprezentativ nasture de palton în care îmi strângeam cu grijă avutul. Cum Mami nu avea niciodată timp, iar Cici hotăra, din principiu, că nu-i pentru copii, trebuia să le plătim pe Jeana şi Viorica, două femeiuţe care locuiau la noi în subsol, să ne ducă, pe mine şi pe Ioana, la FILM. Chestiunea era deosebit de costisitoare. În afară de biletul de intrare, se cereau duse cu tramvaiul până la colţul străzii la Cinema Unirea, voiau bomboane de la bufet, o dată au pretins şi antinevralgice... Tăceam chitic şi plăteam.
M-a ajutat bunul Dumnezeu de nu am ajuns o zgârcioabă, n-a trebuit niciodată să mă zdrobesc de tot pentru bani (am descoperit din timp secretul minimum de efort cumaximum de randament), pot cu dezinvoltură să mai fac şi vreun bine, iar visul sufocant de îmbogăţire a rămas un vis de papetărie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
