În noaptea vântoasă de 19 februarie 1981, cam la 850 de metri în larg, în dreptul ultimelor case din Vama Veche, s-a înţepenit de fundul stâncos AKRA AKTION, navă comercială sub pavilion grecesc, încărcată cu sârmă de la Brăila. Echipajul a fost salvat cu helicopterul, iar vasul părăsit cu totul, de asigurat ce era...
Adevărată mană cerească pentru localnici! S-au pus pe agonisit, cărau la ţărm veselă, motorină, paturi, scaune, cearceafuri şi prosoape, cercevele şi uşi, marmite, grupuri electrogene, podele, buloane, până când nu a mai rămas chiar nimic de luat. În '86, când am început eu să desenez la plajă, ajunsese o carcasă de tablă ruginită, ruptă în două, împodobită cu scoici şi alge, partea din faţă cu prova, puntea de comandă, albă, cu două coşuri şi treimea din spate, desprinsă, ce se înclina şi se depărta în fiecare an.
În zori era ca o umbră palidă, un vas fantomă prin pâcla dimineţii, la prânz parcă se ridica mai înaltă şi chiar înainta, în lumina roşie a apusului strălucea fosforescentă, iar în cărarea luminoasă a lunei pline se desena neagră, cu contururi tăioase.
Din curtea plină de sezonişti a lui Bugiulescu, unde mă instalam şi eu pe câte şase-şapte săptămâni, marea, în toată lăţimea ei de la nord la sud, cuprindea zarea deasupra gardului dobrogean zidit din pietre colţuroase lipite cu lut, protagonist în filmele Zodia fecioarei şi Viaţa lui Paul Celan.
După baia de după-amiază şi plimbarea de seară pe poteca de pe buza falezei până la vechea cherhana, mă instalam în şezlongul meu alb, însemnat cu un A mare, roşu, cu toţi copiii curţii căţăraţi pe mine, de la cei mai mici, Maria şi George Bănică, la fetiţele de opt-nouă ani, Dana şi Lara, una aurie şi cealaltă ciocolatie, până la Ioana de 14 ani, stânjenită şi indecisă dacă este de la copii sau de la oameni mari...
Hai! Adică: zi!
Cu ce să zic?
Cu un pepene şi cu o ţigară, comanda George.
Sau cu doi morcovi petrecăreţi, sau cu ce vrei tu!
Începeam nişte poveşti nemaipomenite cu aventuri mirobolante şi personaje fantastice care treceau cu uşurinţă de pe un tărâm pe celălalt. Câteodată, când acţiunea devenea deosebit de palpitantă, simţeam cum se linişteşte întreaga curte, conversaţiile şi bridge-urile se întrerup, zarul tablelor tace şi o atenţie generală mă înconjoară.
Cele mai gustate poveşti erau cele cu epava.
Acolo, sus pe punte, stă un Şanticler, are o beretă cu pană de struţ şi o pelerină de catifea violet prinsă într-o sponcă strălucitoare de malahit. Pune palma streaşină la ochi, se uită la noi cu privirea-i de şoim şi hotărăşte un bal cu artificii pentru deseară la orele 23,45. Treisprezece pirogi se aştern pe nisip în dreptul cazematei, noi, gătiţi cu ce avem mai elegant, cu buzunarele pline de fructe galbene din corcoduşul din mijlocul curţii, plutim spre corabie pe covorul de argint aruncat de luna plină pentru această ocazie. Plătim biletul de intrare cu corcodele (5 pentru copii şi 10 pentru adulţi) şi ne căţărăm pe frânghii de mătase cu trepte din cristal transparent. Pe punte - muzici, dansuri, bucate împărăteşti (aici fiecare contribuie cu propuneri...). Altă dată plecăm cu corabia trasă de optsprezece delfini şi ajungem la Singapore imediat ce am trecut de Capul Caliacra, sau poate facem o răscoală pe vas că ne-a dat la masă orezul prea răsfiert, îl legăm pe Şanticler şi-l silim să-l înghită pe tot, fără apă şi fără Ketchup...
La băile din asfinţit, împreună cu Ancuţa, alias Theodoros Pufinas, ne scufundăm şi împroşcăm ca "sirenili, sirenili, spaima marinarilor din Marea Roşie" şi ne uităm cu jind la epava din larg la care nu putem ajunge că nu ne lasă grănicerii (poate doar Paco, băiatul lui Francois Pamfil, că e prieten cu dânşii).
În vara lui 1990 hotărâm: GATA, Europa şi-a deschis porţile, grănicerii nu mai au nici o putere, a venit clipa să înotăm până la corabie! Într-o după-masă pe la cinci, ne ducem la mal pline de hotărâre, un soldat de pe cazemată ne strigă ceva ce nu înţelegem, fiindcă bătea vântul dinspre larg, ne lăsăm boubou-rile şi papucii pe nisip şi ne aruncăm în apă.
Pe măsură ce ne apropiem, epava creşte, creşte, emoţia ne furnică, ajungem la zece metri de fierotenia neagră şi uriaşă, valurile se fărâmiţează pe suprafaţa zgrunţuroasă.
- Hai să-i dăm ocol, face Ancuţa, lacomă şi temerară ca orice adolescent.
- Altă dată, de acum putem veni când vrem, zic şi mă întorc către uscat. Dinspre ţărm, o ambarcaţiune cu ramele în vânt ca un enorm păianjen se apropie vertiginos.
- Doamne !! Ăştia vin după noi !!
E o barcă cu doisprezece soldaţi înarmaţi cu douăsprezece vâsle lungi de cinci metri, la prova, un gradat se apleacă peste bord, răcnind:
- Sunt maistrul militar principal Predescu Constantin, de ce paştele mamelor voastre nu răspundeţi la ordin ?
- Păi, că... nu am auzit, n-am văzut, că... noi am vrut...
- Puneţi mâna şi vă agăţaţi de bord să vă tragem la mal !
Cu gheruţele înfipte în lemnul cătrănit şi cu fundurile dolofane săltând deasupra valurilor înspumate, ascultăm, ruşinate, cum maistrul militar principal Predescu Constantin ne suduie în continuare:
- Mă mir de dumneavoastră, doamnă, că de copilu' asta n-am ce să zic, dumnezeii mă-sii de treabă ...
Îmi dau seama că omul e, mai de grabă, îngrozit decât furios, răcneşte la noi ca să se descarce. În vechiul conac părăsit din câmpul de scaieţi se instalase, de curând, o unitate militară de artilerie, aduceau cu camioanele recruţi de prin diferite cazărmi şi făceau exerciţii de tragere. De pe ţărm spre mare. Dacă nu ne vedea la timp, două exaltate ţinte mişcătoare...
Asta ne striga soldatul de pe cazemată!
- Gata ! Gata, nu ne mai certa, plătesc amendă, fac puşcărie, dar linişteşte-te!
La mal descopăr că, drept penalizare, ne dosiseră hainele. După o zgomotoasă târguială, ne înapoiază halatele, dar nu papucii şi, încadrate de doi soldaţi înarmaţi, ne mână, desculţe, peste maidanul cu ciulini.
- De unde sunteţi, întreabă unul dintre soldăţei.
- Din Bucureşti!
- Ăţi fi de-ai lu Raţiu! Auzise sărăcuţul cum au venit ţărăniştii din America să bage dihonia în ţară...
Ancuţa, plină de înţelepciune, îmi şoptea:
- Anamaria nu te enerva, nu te enerva!...
Mie însă îmi venea să râd de ridicolul situaţiei: Iată cum au fost arestate două sezoniste nedisciplinate şi cum au fost ruşinate în faţa Apărătorilor Patriei!
În ograda fostului conac-
şcoală-cantină era aliniată o companie de 62 de soldaţi şi un gradat, defilăm prin faţa lor şi intrăm în clădire. Înăuntru, cu spiritul meu alert de spion mancat, notez: o fereastră joasă şi lată de 3,20 m prin care se vedea tot orizontul, cinci fişiere de tablă gri, un aparat cu butoane, cadrane şi microfon, un ziar mototolit cu resturi de pui fript şi o sticlă de bere, goală. Ne iscălim într-un registru cu nume şi prenume, pentru ca maistrul militar principal Predescu Constantin să poată justifica de ce nu s-a ţinut exerciţul de tragere din ziua de 28 iulie 1990 orele 17 şi primim înapoi papucii.
- Acum m-am lămurit eu cam cum e cu poveştile tale, declară Ancuţa printre ciulinii înalţi şi foşnitori, încălţată, de data asta.
Anamaria Smigelschi, născută în 1938, al patrulea copil dintr-o familie specială,
tatăl, arhitect, fiul pictorului ardelean de origină poloneză Octavian Smigelschi şi mama, italiancă venită în Romania prin căsătorie, soţia lui Ion Alin Gheorghiu, este artist plastic-grafician, posesoare a numeroase premii naţionale şi internaţionale, autoare a opt cărţi pentru copii şi ilustratoare a nenumărate altele. Trăieşte şi lucrează în Bucureşti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
