Editura Fundatiei Generatia a lansat toamna trecuta in Romania cartea "O Psihanaliza. De ce?", scrisa de Roger Perron, reputat psihanalist formator la Societatea Psihanalitica din Paris. Cartea, care s-a bucurat de un real succes la Paris, se adreseaza publicului larg. Simplu, elegant si cu simtul umorului, Roger Perron raspunde la cele mai fierbinti 50 de intrebari legate de psihanaliza. Citind cartea, constati insa ca Roger Perron raspunde la 50 de intrebari-cheie pentru fiinta umana.
- As fi vrut sa reformulam titlul cartii in "Un psihanalist. De ce?" sau, mai exact, in "Un psihanalist. Cand?". Cand nu mai putem sa ne "ajutam" singuri?
- Vi s-a intamplat probabil sa va doara dintii. Dar cum la stomatolog nu e prea placut, v-ati spus: "Trebuie sa fiu curajoasa, nici nu ma doare asa de rau, o sa iau un calmant si trece". Poate a doua zi nu ati mai avut dureri si ati considerat ca ati avut dreptate. Sau poate ca durerea a crescut si ati mers la stomatolog. La fel se intampla si cu durerile "sufletului", durerile psihice: este bine sa fim curajosi, sa ne purtam singuri de grija, dar cand simtiti ca suferinta e insuportabila, atunci nu e bine sa va incapatanati ca "ma voi vindeca singur!". Ne scoatem singuri dintele bolnav? Sunt oameni special pregatiti pentru aceasta. Daca suferim, solicitam ajutorul unui om competent. Cui? Unui psihanalist sau nu. In cartea citata am explicat de ce, cand si pentru cine ar fi potrivit un psihanalist competent.
- Este psihanalistul confesorul modern?
- Mi-am spus adesea ca semanam cu preotul in confesional cand ascultam o persoana care trebuia sa-mi spuna totul, chiar si ce o umileste, ce o face sa se simta vinovata. Exista totusi o diferenta esentiala. Preotul are o autoritate reprezentand o putere transcendenta - Dumnezeu - si de aici se presupune ca el judeca asupra binelui si a raului. Deci el poate ierta sau nu. Psihanalistul se situeaza dincoace de bine si de rau. El se elibereaza pe cat poate de reactii personale, in care ar judeca pacientul in termeni de bine si de rau. E interesat doar de viata sa psihica. Ce face viata psihica a pacientului - si a lui insusi, pe care n-o poate ignora - nu este nici bine, nici rau: doar este. Ea trebuie inteleasa pentru ca exista. Nu este usor de mentinut aceasta atitudine. De aceea, este nevoie de o perioada lunga de formare. Desigur, nu este totul permis, dar aceasta e o alta intrebare.
- Spuneti in cartea dumneavoastra ca psihanalistul nu vindeca, ci ii ajuta pe oameni sa traiasca. Totusi, suferinta psihica exista; nu este o boala?
- Uneori suferinta psihica este expresia unei boli, cum ar fi marile psihoze. In majoritatea acestor cazuri, tratamentul psihanalitic nu e suficient ca sa vindece, dar ajuta impreuna cu actiuni institutionale si medicamentoase. Dincolo de astfel de cazuri, este in discutie este insasi notiunea de boala. Daca eu sufar foarte puternic din cauza mortii unei persoane dragi, este o boala? Desigur, nu, timp de cateva luni. Dar daca, in ani, suferinta se agraveaza pana la punctul in care eu refuz sa traiesc, este o boala? Poate. De fapt, ceea ce conteaza atunci nu este atat sa transam aceasta problema academica, ci sa stim cum as putea sa fiu ajutat sa traiesc (chiar daca eu spun ca nu vreau). Psihanaliza are raspunsuri, fara sa se preocupe daca are de-a face cu un bolnav sau nu.
- Ne provocati in cartea dvs cu intrebarea "Cum sa iubim?". Ce ne invata psihanaliza despre iubire?
- Femeile si barbatii isi pun aceasta intrebare de cand exista! Pentru multi, viata este o lunga tentativa de a gasi cel mai bun raspuns, adesea cu sentimentul ca nu ajung acolo. Literatura, teatrul, cinematograful sunt pline cu aceasta intrebare. Ea nu-i este straina nici psihanalizei. Din nou, psihanalistului ii este mai la indemana sa spuna ce nu trebuie facut. Psihanalistul asculta zilnic o istorie a iluziilor amoroase si a deziluziilor, o istorie marcata de mecanismele repetitiei - atunci cand credem ca fiecare tentativa amoroasa este de acea data cea buna, fara sa realizam ca este vorba de acelasi lucru cu alta persoana. Sa devenim constienti de aceste mecanisme ale repetitiei este un progres considerabil pentru viata personala. Trebuie adaugat ca ceea ce face viata amoroasa atat de periculoasa este dificultatea de a concilia ceea ce Freud numea "curentul de tandrete" si "curentul senzual", adica nevoia de afectiune, de protectie, de securitate si nevoia de satisfactii erotice. Nu este rar ca aceste doua tipuri de nevoi apar drept opuse, pe punctul ca ajungem sa cautam satisfacerea lor in persoane diferite si acest fapt risca sa duca la o viata haotica; ajutorul psihanalistului poate astfel sa se dovedeasca necesar.
- Dar psihanaliza este acuzata de multe ori ca "discuta" doar despre sex...
- Aceasta acuzatie este adusa psihanalizei de mai bine de un secol! Reprosul este desuet: daca doriti excitatie sexuala, cautati in publicitate sau pe internet, dar nu la psihanalist. Majoritatea pacientilor sunt foarte rezervati in ceea ce priveste viata sexuala. Psihanalistul se fereste sa urmareasca viata sexuala ca un voieur. Se intampla ca pacientul sa admita progresiv ceea ce este o evidenta pentru noi: sexualitatea este un aspect major al vietii unui barbat sau unei femei. Daca intampinam dificultati din acest punct de vedere, este preferabil sa scrutam, cu curaj, despre ce este vorba. Dar psihanalistul nu este un sexolog: ceea il preocupa este psihosexualitatea, adica modul in care ansamblul functionarii psihice poarta, inca din copilarie, amprenta sexualitatii.
- Un capitol foarte interesant al cartii dvs. se intituleaza "Suntem oare toti bisexuali?". Cat este cultura si cat este natura in orientarea sexuala?
- Bisexualitatea psihica a fiintei umane - ideea ca in fiecare barbat exista ceva dintr-o femeie si in orice femeie exista ceva dintr-un barbat - a aparut foarte timpuriu la Freud si a ramas fundamentala in psihanaliza. Ea provine in special din biologie, din metabolismele hormonale, a caror legatura cu sistemele nervos central si autonom sunt acum bine cunoscute. Dar este evident si rolul considerabil al culturii. Jocurile, jucariile, regulile comportamentale, perspectivele de viata, valorile propuse copiilor sunt foarte diferite pentru baieti si fete: fiecare cultura impune o invatare a rolurilor sexuale. S-a discutat despre proportiile posibile ale naturii si culturii, dar aceste discutii imi par inutile: nu este vorba de procente.
- Sa ne oprim un pic si asupra educatiei copilului, avand in vedere rolul acesteia in formarea viitorului adult, dar si atentia pe care i-o acordati in cartea dvs. Cum poate parintele sa gaseasca punctul pana unde se poate implica in viata copilului sau?
- Sa fii mama sau tata este dificil. Psihanalistului ii este mai la indemana sa spuna ce nu trebuie facut, decat ce trebuie facut. Nu trebuie sa privam copilul de spatiul sau privat, cel de care toti avem o nevoie vitala. Trebuie totusi sa nu cadem in cealalta extrema, cea a unei atitudini resimtite de copil ca indiferenta: nimic nu e mai dureros decat sentimentul de a-i fi strain mamei sau tatalui. Daca stim cum sa ascultam copilul, este cel mai bun mod de a mentine acest echilibru dificil. Dar nu e suficient doar sa-l ascultam, este bine sa fim martori ai intereselor sale prin intrebari, comentarii, pareri. Uneori e necesar sa dam dovada de autoritate: copilul o va recunoaste, chiar daca la inceput va protesta. El are dreptul de a tacea... in anumite limite. Daca pare cufundat in tacerea lui, daca dvs. suferiti din acest motiv, daca aveti sentimentul ca nu merge ceva, este momentul sa cereti sfatul. Psihanalistul poate sa va ajute.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
