Difuzorii de presa si chioscarii din Bucuresti se trezisera la un moment dat asaltati de cumparatori ai unei reviste saptamanale. Nici nu apucau sa-si intinda marfa pe tarabe, nici nu apucau sa si-o stranga pe-aia care mai ramasese dupa o zi plina ca erau asfixiati cu "mai aveti...?" Gazeta inca nu aparuse, dar asta fusese ideea mea de director general (singura data cand am avut si eu o functie administrativa) pentru promovarea ei, cu bani putini desigur: imi rugasem toti prietenii, toate cunostintele sa intre in acest joc. Si cum fiecare trecea zilnic pe langa zeci de chioscuri - si incepuse si sa le placa figurile disperate ale vanzatorilor care, probabil, ziceau ca le trece pe sub nas o posibila afacere - atunci cand departamentul de difuzare a testat piata, ea era gata fezandata: "bine, domnule, ca-apare ca intreaba atata lume de ea!"
M~ inspirasem pentru acest mod de promovare dintr-o tableta a lui Marin Preda in care povestea cum la un targ de carte toata lumea il asaltase cu intrebarea "Avez-vous lu Gunther Grass?" Oriunde se intorcea, cu oricine se intalnea auzea numai asta. Evident ca a sfarsit prin a vrea sa-l citeasca neaparat pe Grass chiar daca si peste timp se arata agasat de insistenta cu care ii fusese bagat sub nas. Insistenta, repetarea numelui ori de cate ori se iveste un prilej este un mod de a face publicitate care nu costa prea multi bani, dar poate fi deseori extrem de eficienta. Sigur, nu sunt de acord cu arbitrii-jucatori, cum ar fi cazul criticilor care fac de toate pentru o carte: o publica la editura lor, ii scriu prefata si mai apoi cronici literare, iar daca se poate, fiind in juriu, ii dau si vreun oarece premiu. Nu sunt de acord nici cu cei care scriu in sapte reviste despre acelasi autor, nici cu cei care, angajati in vreo campanie publicitara a unei edituri, scriu mai apoi, laudativ, desigur, despre autorii pe care i-a promovat editura respectiva. In acest caz, insistenta este subminata de interesul personal, iar actul publicitar submineaza actul critic. Exemplele de mai sus ne arata insa ca si la nivelul culturii se opereaza cu acelasi instrumentar ca in viata sociala, politica: traficul de influenta, falsa obiectivitate, interesul de grup si prosperitatea individuala ca obiectiv prioritar. Inca nu stim sa distingem intre domenii, inca nu ne asumam clar, constient si obiectiv posturile in care ne asaza viata. A face publicitate culturala nu este un act incriminatoriu, dimpotriva este obligatoriu si necesar, insa el trebuie sa aiba in intregime insemnele publicitarului spre a nu crea confuzii. Cel mai adesea se face o voita confuzie intre informatia culturala si publicitatea culturala, astfel incat, indeosebi la posturi de televiziune, te trezesti cu publicitate - nu stiu daca platita sau neplatita, nu stiu daca platita postului sau autorului - in numele informatiei; autori obscuri, expozitii anodine de pictura se lafaie in jurnale de stiri ca evenimente doar in mintea celor care au facut posibila intrarea lor pe post.
Actul cultural este rareori insotit de o campanie publicitara onesta si profesionista. La targuri sau in discutii profesionale, editorii se feresc sa vorbeasca despre bani. Sunt zgarciti cu cifrele de afaceri, abia le scoti vorba din gura inclestata cand amintesti de zonele sensibile ale drepturilor de autor, profiturilor din industria de carte, dar mai ales despre banii investiti in campaniile de promovare. Daca in unele cazuri poti deduce sumele (cu aproximarile de rigoare), la publicitate lucrurile par mai simple pentru ca ea se vede. Si ceea ce e la vedere nu pare prea incurajator: lipsesc actiunile mari, manifestarile de anvergura care sa impuna un autor, o carte, o expozitie, o piesa de teatru. Nu cred ca este vorba doar de o mentalitate paguboasa - cultura nu are nevoie de publicitate -, ci si de propria sovaiala in ceea ce priveste valoarea. Daca se va spune ca spectacolul e ratat, ca volumul nu are nici cea mai mica valoare? Nu-i mai bine sa lasam opera sa se descurce pe cont propriu? Daca va fi ceva de capul sau va fi luata in seama, se va vinde poate, si noi nu am riscat nici bani, nici onorabilitate.
Editurile, cele mai multe, nu numai ca nu investesc in publicitate, dar nici macar nu stiu sa exploateze publicitar un succes al unui autor: nu stiu sa puna o banda pe volumul premiat, daramite sa scoata o a doua editie spre a adanci fagasul succesului; nu se ocupa de ajungerea volumelor editate in mainile criticilor, iar unii nu participa nici macar la lansarile de carte pentru care s-au zbatut si-au cheltuit autorii. Ilie Constantin imi povestea ca a stat doua-trei zile in depozitul de carte al editurii Gallimard spre a semna zeci de autografe pentru oameni pe care ii alesese editura! Daca nu acorzi aceeasi sansa fiecarei carti pe care o publici, atunci lasa-te de meserie sau nu o mai publica! Tratamentul diferentiat pe care-l fac editurile noastre autorilor straini nu inseamna nimic altceva decat ca respecta punctele din contractul incheiat cu agentul sau cu editura care detine drepturile de autor. Din pacate, cititorul care nu stie acest lucru trage o concluzie simpla: astuia i se face publicitate pentru ca e valoros, romanului - nu, pentru ca nu are valoare! Evident ca dupa aceea editorii imbratiseaza teoria simpla: autorii straini se vand bine pentru ca sunt valorosi, autorii romani nu se vand pentru ca nu-s de valoarea celorlalti. In final, desteptii critici literari teoretizeaza despre stil, subiecte, apetenta pentru realitate si trag concluzia: "ai nostri nu e buni!".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
