- Domnule Mihai Stanescu, sunteti normal? In aceasta tara ciudata, aveti impresia ca ati fost vreodata normal sau macar o sa fiti?
- Am fost si sunt normal. Bineinteles, cat se poate. Daca o sa fiu in continuare, insa, n-am de unde sa stiu. Indiferent de vreme, ploaie, canicula, dictatura sau democratie, eu mi-am facut treaba. M-am comportat intotdeauna ca un om liber, iar un om liber este in primul rand normal, nu-i asa? Am spus ce gandeam, am gandit ce-am spus si am desenat fara autocenzura. Asa ca nu e de mirare ca m-au interzis in ‘82 si ‘85...
- Cine v-a interzis?
- Ei, cum cine? Ei!... Am cerut atunci sa mi se aprobe tiparirea unui album, dar mi s-a spus ca nu e momentul. Drept urmare, am inteles si am pregatit un altul, intitulat Acum nu e momentul, pe care l-am multiplicat la Biblioteca Americana si la Uzina de Mecanica Fina, in biroul directorului, unde se afla un copiator. E adevarat ca multi gandeau despre mine ca sunt ori nebun, ori securist. Cum am spus, nici macar anormal nu sunt. Apropo! Mi-am vazut, cum se spune, dosarul de la Securitate. Iar acolo, intr-unul dintre ele, care poarta titlul “Mircea-evazionistul”...
- Evazionist?
“- Credeti ca orbul din caricatura dvs., acela urcat pe umerii altor doua persoane ca sa se uite dincolo de zid, a vazut pana la urma ceva? - Bineinteles ca a vazut ceva. O rroma din Roma in fata unei rulote in flacari si un carabinier care o intreaba de unde e.
- Ma rog, atata ii ducea capul!... Acolo, un coleg de birou de la ONT, unde eram angajat prin anii ‘70, scria cu harnicie: “Stanescu a zis ca, la moartea lui Mao, mai mult am plans noi, romanii, decat chinezii”. Deci, sunt un roman cat se poate de normal.
- Aveati pe vremea dictaturii un soi de jemanfisism tare suparator pentru regim. O disidenta senina, cu zambetul pe buze, ca si cum ati fi spus: “Nu eu sunt vinovat!”.
- In decembrie ‘89, albumul Acum nu e momentul era la tipar in Franta, unde ajunsese prin amabilitatea domnului Michael Parml, atasat politic al Ambasadei SUA in Romania. Apoi, in ianuarie ‘90, a fost tiparit in tara in 100.000 de exemplare. Lansarea a avut loc la Sala Dalles, unde am dat in ziua aceea autografe pe 5.000 de carti; facusem scurta la mana. Apoi am plecat la Paris, la targul de carte, unde s-a vandut versiunea franceza, a carei traducere a fost realizata de Ariadna Combes, fiica doamnei Doina Cornea. Acolo imi facusem deja un nume. Fiindca, in 1988, aparuse albumul Rire en Roumanie, care, curios pentru mine atunci, s-a vandut foarte bine. Secretul acestui succes l-am aflat insa mult mai tarziu, in 2005, de la un domn care, pe vremea aceea, era angajat al Ambasadei Romaniei la Paris. El mi-a spus ca, dupa reclama uriasa facuta albumului in presa scrisa si la televiziunile franceze, toti angajatii ambasadei au fost convocati si trimisi in librarii, de unde au cumparat toate exemplarele. Nu stiu, probabil ca se afla si acum in subsolurile cladirii din rue de l’Exposition... Asadar, sunt onorat sa spun ca se vindeau bine albumele mele, altadata. Astazi, la Bucuresti, abia daca vand o mie de exemplare in cinci ani.
- Sunteti modest?
- Da, dupa mama... Care mi-a spus intotdeauna sa nu provoc necazuri si sa nu vorbesc pe nimeni de rau.
- De ceva vreme, publicati tot mai rar grafica. In schimb, ati inceput sa creati obiecte: cani, tricouri, genti, sacose, ceasuri. Care raman, sigur, un brand Stanescu, dar sunt ele, ca perceptie, pe acelasi raft cu caricatura?
- Nu public caricaturi pentru ca ziarele mi-au cerut un desen pe zi. Or, eu nu sunt atat de dotat ca altii, pentru ca imi vine o idee la doua zile... Asa ca m-am adaptat economiei de piata: vand tricouri si cani. Oricum, caricatura nu mai are impactul pe care-l avea pe vremuri. As desena o zvastica pe fundul unui parlamentar - e loc destul, slava Domnului! -, dar am auzit ca chestia asta s-a mai facut!
- V-ati cam bagat nasul de cateva ori in diverse campanii electorale. Ce-au avut de castigat de pe urma dvs. cei care au castigat si, de ce nu, ce anume ati castigat dvs.?
- Am avut si eu o contributie minora la victoriile lui Basescu si Videanu. In campania lui Blaga, insa, n-am fost implicat. Asa se explica faptul ca el n-a castigat, nu?!
- Mai aveti materie prima prin preajma, ca sa ne mai faceti sa radem?
- Materie prima exista din belsug, dar nu prea mai radem, din pacate! Mai degraba plangem cand vedem, spre exemplu, ce fel de parlamentari avem si ce salarii au acestia. Ma revolta, de pilda, faptul ca venitul lunar al unui politician, care si el cere ceva, adica voturi, nu-i asa?, este mai mare decat al unui cersetor de pe strada...
- Daca maine un prost v-ar implora sa-l adoptati, sa-l luati de suflet, sa-l ingrijiti, sa-l cresteti, sa-l faceti mare, cum ati proceda?
- Acel prost ar fi electoratul bucurestean, care s-a lasat prostit de un candidat la primarie al carui program era alcatuit doar din glume proaste. Deci, gata!, l-am adoptat... ma refer la electorat!
- Inainte de ‘89, va adresati tuturor romanilor (fireste, atunci cand albumele dvs. ajungeau la ei). Astazi, care este publicul-tinta al produselor dvs.?
- Cred ca publicul cel mai apropiat e publicul departat...
- Adica?...
- Adica acela din afara, romanii plecati, care se bucura ca niste copii cand ajung in posesia obiectelor mele. Mai ales ca ele n-au fost declarate la vama, nefiind opere de arta.
- Ce caricatura ati face daca ati fi izolat pe o insula pustie, de pilda cu Linda Evangelista, care spunea ca, daca nu era frumoasa, se facea profesoara?
- Duduia aceasta a mai spus o chestie, in urma cu doua decenii, ca sa-si socheze colegele manechine. A zis ca ea nu s-ar da jos din pat dimineata pentru mai putin de 15.000 de dolari. Astazi, s-a schimbat situatia, manechinul castiga mai mult, de exemplu, o modela din Brazilia, cu un nume nemtesc, nu-mi amintesc, a incasat 36 de milioane de dolari in 2007. Adica 100.000 de dolari la fiecare sculare din pat, bani cu care si-ar putea cumpara in fiecare dimineata 12 Logan-uri, care, inmultite cu 365, ar face 43.000 de bucati intr-un an... E ceva, nu? Caricatura pe care as desena-o, daca as fi pe o insula cu Linda Evangelista, ar reprezenta-o pe ea imbracata in Dior, alaturi de mine, gol-pusca. Iar din larg s-ar apropia o barca in care s-ar afla un marinar, aducand cu el o urna mobila.
- Dupa atata vreme si atata chin, credeti ca orbul din caricatura dvs., acela urcat pe umerii altor doua persoane ca sa se uite dincolo de zid, a vazut pana la urma ceva?... Ce?
- Pana la urma, bineinteles ca a vazut ceva. O rroma din Roma in fata unei rulote in flacari si un carabinier care o intreaba de unde e. “Din Alexandria, manca-ti-as, acolo unde Cezarul vostru a dat foc Bibliotecii!” “Bine face Cioroianu ca va trimite in Egipt!” Iar alaturi, o camila comenteaza: “Parca-i si vad, cocosati de atata munca...”.
- In rest, nimic altceva?
- Nu. Restul, vorba aia, e tacere... In plus, orbul meu, nu stiu daca stiti, e si mut!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
