A surprinde (si ingloba) punctul in care naratiunea devine poezie. Apoi a te opri cu aerul ca atata ai avut de spus. Stiinta, pre-stiinta, hazard? Din toate cate putin. Riscuri multiple. Si reusite partiale, tatonante.
Asta e rolul unui volum de debut: a inventa poezia pe cont propriu: acea unda fina de lirism ce strabate veacurile: "totul este sa devenim niste strabuni venerabili/ oricum locurile noastre de joaca parcurile/ bancile inscriptionate/ liceele vor fi in pamant/ situri arheologice pline de noi// o cercetatoare va indeparta cu periuta/ praful de pe oasele noastre/ de pe inelul de logodna pe care ti l-am pus pe deget/ in noaptea-n care am intrat in europa// vom fi in cartile de istorie/ la fel de importanti ca/ statuile din insula pastelui/ care vad ceva colosal/ dar nimeni nu stie ce// poate vom fi mayasii unor oameni mai buni/ ne vor aplauda atlantii cu mainile vesnic ude".
Poate ca de la Gabriel Stanescu incoace, nimeni n-a mai adus atata realitate (contemporana, biografica) in poem. Atata timp cat aceasta realitate e ceruta de firul reflexiv al textului, ea este bine-venita. Atunci cand ea debordeaza limitele impuse de structura invizibila (dar palpabila) a poemului, devine redundanta si de-construieste poemul. De asemeni, pun pe seama grabei si a febrei experimentarii acele texte incarcate pana la refuz de simboluri neasimilate organic ori de poncife pasuniste, gandiriste etc. (iuda, mucenici, icoane, rani doldora de miere, expiratia lui dumnezeu cernandu-si cerurile in plus, capita de suflete, crucile mirosind ca spinarea lui Iisus), respectiv titluri ca offtopic, fiinta, a 9-a minune, dan viseaza si alte cateva inca. E un salt imens de la aceste chinuite compuneri pana la epuratele viziuni din piesele de baza ale volumului (in mansarda, sincer, contururi de creta, mayasii, amanunte, atipici, culoarul) si e interesant de observat ca aici aceleasi cuvinte reusesc sa intre firesc in simbol, adica pe usa din fata (ma refer in special la simbolul crucii, care e asimilat aici unei linisti universale provenind din dorinta de a fi noi insine, de a fi atipici: "m-am saturat de sarbatori mahalagizate// vreau fara televizor artificii sampanie fripturi// tu eu// Marele Alb peste noi// la miezul noptii sa batem/ doua cuie in bratele orizontale ale crucii// si toata noaptea va straluci numai pentru noi/ spatiul dintre ele". Iar amanuntele atat de prozaicului poem omonim ne reveleaza fiorul autentic al ratacirii noastre in cosmosul propriei deveniri, incerte si misterioase: "orice te poate schimba fundamental nu doar iubirea/ desi numai ea izbucneste precum un inteles/ pe care n-ai avut niciodata curajul/ sa il cauti pana la capat". Rapelul la "amanuntele" lui Vasile Petre Fati si ale Wislawei Szimborska se face de la sine, insa nu in defavoarea tanarului poet, ci, exceptand stilurile diferite, de la egal la egal. Culoarul este, de asemeni, o poezie memorabila. Astfel de poeme par, ori sunt, experiente directe, traite. Cred ca asta ar fi trebuit sa fie adevaratul titlu al volumului. Zeppelinul e o mostra de cum nu trebuie facut un poem. Ingerii de pe blocul ceausist din '77 si zeppelinul in flacari ca simbol al inaltarii cristice sunt injghebari modeste, nerevelatoare tocmai pentru ca sunt lipsite de palpitul faptului trait. Poetul nu trebuie "sa se dea mare", el trebuie doar sa fie un receptacul al umanului umil (boala, inadaptarea zilnica, scanteia de iubire intervenind pe neprevazute). Deocamdata, in aceasta zona ne da autorul cele mai izbutite bucati, mimand cu finete neinterventia "in curgerea lucrurilor".
*) Dan Carlea, Zeppelinul, Editura Vinea, 2007, 80 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
