Apoi timpul meu s-o dus şi o ajuns numa' o poveste.
La 89 de ani stau în cămăruţa asta de trei pă patru, la masa delucru negeluită şi ascult la radio postul Trinitas. Îi din ăla cucredinţă şi-mi place. Tare multe îs posturi cu Diavolul şi aleanu-mi plac şi nu le ascult deloc.
La mine bumbu de la radio îi fixat demult. Cred că o ruginit şinici nu-l mai poţi mişca din loc. Da nu-i niciun bai. Mai prind oslujbă de la biserică şi alte vorbe de credinţă, zise de oamenimari: protopopi ori episcopi. Parcă discut cu radioul, că în curten-am cu cine. Poate mai povestesc cu porcu din coteţ. Când ies ladrum, mai am în Desiştea şase ca mine. Ăialalţi îs la hodină încimitirul din Deal ori la ăla din Şes.
Domiciliul meu îi la numărul 292 şi acolo stau. Îmi zicePerhaiţă Dumitru. Când nu vorbesc cu porcu, stau de vorbă cu mine.Dacă m-ar vedea cineva, ar zice că-s bolund că vorbesc singur. Danu-i aşa. Şi n-are cine să mă vadă, că încui uşa şi trag perdelelela fereşti. Mă uit la picioarele astea care merg cu greutate. Taremult o umblat.
De micuţ am fost slugă, că tata degeaba o fost gospodar. Amprins de lucru la un evreu care avea prăvălie într-o casă. Eraîmpărţită în două. Într-un loc puteai să bei şi erau mese cu scauneşi altu era prăvălia pentru muieri. Îi zicea Sloim Koloman. Da omurit de mult, săracu. Om bun. Slăbănog, lung la gât şi cu chelie.Apoi ăla tot timpu râdea că-ţi venea să-l întrebi de ce râde, că nuera nimic de râs. Apoi ăia care-i beau pălinca nu-l întrebau, că ledădea pe contău, iară muierile nu-l întrebau nimic de ruşine. Ofost odată la oraş la muieri din alea cum îs, o zi, şi o venit cuportofelu gol. Atuncea patru zile o plâns şi s-o văitat că-i prost.Apoi iară o prins a râde.
Când l-o dus în lagăr nemţălăii, şi-o băgat marfa într-o groapăîn Deal, unde avea tata pământ. S-o gândit că a veni înapoi. Daveci nu l-o mai văzut nimenea. Asta mi-o zis mama, care n-o umblatla marfa lui Sloim Koloman până s-o mucegăit şi-o putrezât.
Apoi am fost şi la arat, unde am arat. Apoi, la şase ani, m-opus înaintea cailor la plug şi odată n-o mărs un cal bine şi tătucao aruncat cu bota în el şi m-o călcat. Am avut cămeşă lungă şi m-ocălcat pe cămeşă calu şi-am rămas pe sub cai şi m-o tras plugu maideparte, o fost plug de lemn. Plug de lemn o avut atuncea tata.Adică tot satu o avut. După aceea, când am fost de 12 ani, am fostslugă la Văsălica lui Maftei, la miei.
Apoi am ajuns soldat. Eu eram rotund la faţă şi roşu la obraz.Negul ăsta de pe gât îl aveam ş-atuncea. Îl am din naştere. Ăia îmiziceau acolo că "suntem nemţi aicea toţi", adică eram nemţi cânderam în război. Eu îmi strângeam cu două degete negul de seînvineţea şi nu înţelegeam cum am ajuns nemţi. "Suntem nemţi aiceatoţi", aşa îmi ziceau. Că eram cu nemţii laolaltă când am fost. Euam fost ordonanţă acolo, în Ucraina şi am învăţat ucraineşte deaproape nu mă cunoştea că ce-s. Apoi acolo o fost un aerodrom ca şicum am fi noi în Rogoz şi aerodromul aicea pe Obreja. O fost unaerodrom de nemţi. Ş-apoi ofiţeru meu, sâmbătă seara, îi invita pealţi nemţi la cină la noi. Că alţii n-o avut de mâncare, nemţii ăian-o avut, că era pâine amestecată cu firispor şi atuncea s-o ruptlinia de fier şi nu i-o putut alimenta pe toţi. Ş-apoi s-o tomnitgreu linia aia, că îi tot fugăreau ruşii pe reparatorii ăia. Ş-apoinemţii ăia veneau aşa, seara, la ofiţeru meu şi povesteau cuel.
Apoi la unguri, în armată când am fost, eu eram cel mai asprudin companie. Nu m-o întrecut nimeni, nici cu mânuiri de armă, nicicu nimic. Odată, în august, când am gătat instrucţia, o venitgeneralul corpului de armată şi ne-o ţinut o vorbire în careul dinbeton, unde aveam cazarmă.
Şi pă când o gătat de vorbit, o chemat comandanţii de companiela el şi o zis: "Din tot corpul meu de armată să iasă unu benevolsă facă instrucţie şi mânuiri de armă conform regulamentului". No,apoi o venit comandantul de companie la noi şi ne-o zis: "Companie,drepţi!". Şi ne-o spus: "Ia ce-o zis domnu general". Da nu s-oprezentat nimeni, că erau obosiţi. Şi apoi comandantul de companienuma ce l-am auzit c-o zis: "Companie, drepţi! Sergentul Perhaiţă,doi paşi înafară". No, am păşit doi paşi înafară, cum eram în şir."Treci în faţa frontului", o zis comandantul de companie. "Săexecuţi ordinele să vedem ce a zice domnu general", o mai ziscomandantul de companie. Domnu general de corp de armată s-o uitatla mine, drept în ochi, şi o strigat rău, că mi-o sărit inima încoşu pieptului ca o mingiuţă. Ş-apoi m-o luat de la poziţia dedrepţi la stânga-mprejur, la dreapta, apoi mânuiri de armă, că erao mânuire din aia făcută din douăşpe mişcări. Eu am dat pă puşcă deam gândit că toată să rupe. Când am fost gata, o zis: "Bravo". Euam vrut să pic pă jos, că n-am mai putut. Şi după aia cu puşca înmână, că acolo n-am putut lăsa puşca jos, că era nisip mărunt şi arfi intrat în ţeavă, am stat în poziţia drepţi. Generalul de corp dearmată o zis către comandantul de companie: "Dă-i poziţie pe locrepaus la băiat".
Şi atunci o sărit comandantul de companie la general de i-o zis:"îi ardelean". "Nu cunoaşte limba numa' amu de trei luni, de când ovenit". "Da", o zis generalul de corp de armată, "îi recrut, să-idai la băiat douăzeci de zile". Apoi atuncea nu se da concediu, căera timp de război. "Îi ordinul meu să-i dai douăzeci de zile deconcediu", o mai zis generalul de corp de armată.
Mi-o părut bine. Şi pă comandantul de companie l-o premiat. Şiacela mi-o dat douăzeci de zile de concediu şi am stat zece zile şio venit în Desiştea la poştă o telegramă că să mă prezint lacompanie. M-am prezentat. Pă dimineaţă ştiam că trebuie să mă ducla raport.
Am ajuns la douăşpe noaptea în Debrecen, în Nagy Debrecen şim-am culcat. Când o fost deşteptarea, m-am sculat. Ştiam că trebuiesă mă duc la raport. Şi-am pus mâna pă zaru uşii de lacomenduire să deschid.
*
* *
Apoi mai ascult la radio o rugăciune. Îmi mai fac şi cruce. Zicdupă ei. Mă simt aici ca la biserică. Îi ca un altar cu credinţă.Apoi mă uit la poza asta mare de pă perete. Şi când mă culc în pat,mă uit la mine şi la Ana când eram tineri la nuntă. Poza o făcut-ounu la Baia Mare. Avea atelier de făcut poze de la nunţi. Şi i-amcerut şi cu ramă.
Ana nu mai îi de opt ani. Câteodată mă gândesc că parcă nici n-ofost. Altădată mă gândesc de parcă ar fi şi mă doare ceva în piept.Apoi zic că nu peste mult iară ne-om întâlni în cimitir. Că am loculângă Ana.
Apoi, când am luat-o de femeie, am fo mândru cum n-am fo de cândîs. Şi n-oi mai fi. Apoi femei din astea îs puţine. Amu poate nu-schiar deloc. Da grăiesc cu păcat, că nu mai cunosc bine lumea asta.Ana nu s-o scandalizat cu nimeni cât o trăit. O fost a mea. M-oaşteptat până am venit din război. Apoi am avut copiii. L-am avutpă Ion. Eram atuncea la Băiuţ în pază la un sirisău de gater. Şiapoi mi-o telefonat centralista de la poştă că am un copil. Aşal-am avut pă Ion. Şi la cinci ani după aia am avut-o pă Anuca. Dupăcinci ani am avut fata care-i văduvă acuma. I-o murit bărbatu. Aredoi copii. Am doi nepoţi. Aceia îs în Spania.
Unu o învăţat de procuror şi unu de popă. Şi nu le-o trebuit lanici unu meseriile. Procuroru o stat în Cluj un pic şi nu o avut cuce îşi plăti chiria şi mâncarea. Ăla care-i popă n-o vrut să fiepopă. Că şi la şcoala de popă o mărs forţat de Anuca. Apoi de şaseani îs prin Spania. Amândoi.
Apoi mai am doi nepoţi de la Ion. Fata îi farmacistă la BaiaMare. Îmi mai aduce leacuri la picioare, că mă dor când vineumezeala din toamnă. Nepotu mi-i dus în Cluj la facultate.
Eu p-aici am fost gospodar. Mi-o plăcut. Munca la câmp mi-oplăcut mai mult.
Apoi pe cei noi nu-i mai interesează din astea. Toate s-o dus derâpă. Nu mai am în casă nici un gospodar. Nu-i interesează. Că nuse câştigă şi nu se merită. Apoi eu le-am spus că nu-i cred. Da einu m-o crezut.
*
* *
Apoi am pus mâna pă zaru uşii de la comenduire să deschid.Atuncea comandantul companiei o fost şi el dincolo. Amândoi odatăam prins de uşă. S-o uitat drept la negul meu şi o zis: "Ai venit,Dumitre, nu stai la raport. Eu te-am chemat că am nevoie de tine şiconcediul ăsta rămas ţi-l dau eu altă dată. Eu am nevoie pentrumine de ordonanţă". Apoi asta o fost. Şi l-am rugat atuncea să măscuze că nu ştiu tare bine ungureşte. Da o zis cătă mine: "Nu-ibai. De acuma tu mi-i învăţa pă mine româneşte şi eu te-oi învăţapă tine ungureşte. Tatăl comandantului - mi-a zis el - ştiaromâneşte, c-o fost medic uman în celălalt război şi o fost curomânii şi o învăţat de la ei.
Apoi comandantul de companie m-o dus să-mi arate unde s-o mutatcu locuinţa. Când am ajuns, s-o sculat la noi un om cât un tanc,care o făcut mămăligă cu lapte pă sobă. Eu m-am şi gândit: ni, înUngaria, mămăligă cu lapte. Şi tancu ăla o zis către mine: "Mă, tueşti român, mă?" Eu zic: "Român". "De unde eşti, mă?" Zic: "DinSighet". "Mă, şi eu îs de la Sighet, mă!" Şi apoi: "Când s-o datArdealul am fost ofiţer, adică am fost poliţist şi m-am retrasaicea în Nagy Debrecen să capăt o penzie. Da nu-i bai, că am auzitcă eşti copil bun", o mai zis acela către mine.
Avea planul lui. Avea şi-o nepoată. Pă când să găta cu războiulse gândea că i-oi lua nepoata de femeie. Nepoata aia era dinSighet. Eu o aveam pe Ana, care mă aştepta în Desiştea. Omu ălan-avea odrasle. Se gândea să întăbule toată agoniseala lui pă mine.No, ş-apoi la o săptămână o venit nepoata în Nagy Debrecen.Comandantul de companie Hodnagy-ur numa ce râdea pă sub mustaţă şisă uita la mine şmechereşte. Da n-o zis niciodată nici un cuvânt deurcare ori de scădere.
Aveam sarcini precise. Tăiam lemne pân beci cu fata. Aia n-ovrut să vorbească nimic în româneşte cu mine. Pă când ziceam cevaîn ungureşte, mă corecta. "Mai zi o dată" şi apoi îmi spunea că cumîi corect. Am învăţat mult ungureşte cu ea. Eu am fost tare ruşinosatuncea. Şi dacă ea nu o vrut, nu o vrut. No, ş-apoi după aceeane-am dus pă front. Şi-am ajuns tocma-n Kiev. Ne-am dat jos cucarăle din trenuri. Apoi omătu până-n brâu o fost. Acolo o fostKolhoz. Până atuncea n-am mai văzut aşa ceva. Nici n-am auzit săfie.
Ne-am aruncat la rânit de omăt. Pă când îl râneam, era vântu.Iară îl punea înapoi. No, ş-o mărs Hodnagy-ur la preşedinteleKolhozului. Şi-o venit cu săniile după noi. Şi-apoi ne-o pus păsănii şi ne-o dus în Kalinofka. Acolo am stat de pază la liniaferată. Să nu bombardeze partizanii. Exact un an de zile.
Apoi o venit ruşii şi ne-o fugărit. O venit ăia cu arma aia. CuKatiuşa. Apoi aşa bătea Katiuşa cu glonţ la metru pătrat. Şi-aşane-o fugărit până am trecut Nistrul. Acolo am stat prin buncărelevechi din celălalt război. Pă lângă Nistru în jos. Toată compania.Tot regimentu.
Când dormeam noaptea, numa ce ne scoală santinela. Că arde satudincolo de Nistru şi plâng femeile şi plâng p-acolo odraslele lor.Noi nu ştiam nimic. N-aveam nici un ordin. Ne-am uitat. Hodnagy-urne-o zis: "Măi, staţi liniştiţi, că nu avem nici un ordin. Acolofocu l-o pus ruşii". Şi oricum la satu ăla nu puteai ajunge numa culuntrea. C-aşa o fost Nistru de lat şi de-adânc.
Apoi Hodnagy-ur ne-o zis: "Măi, culcaţi-vă la loc, că nu avemnici un ordin". Şi ne-am pus înapoi la somn până dimineaţa.
Bucătaru o adus mâncarea. O fo salam. O fo conserve de porc. Ofo pâine.
Acolo toţi ziceau: "Hai să mâncăm până avem vreme". Ne-am pus pemâncat. Ne-am umplut sacii cu merinde. Mai eram cu unu din Răzoare."Măi - zicea ăla - de s-a întâmpla oariceva să ştim unu de altu,poate nu murim amândoi".
Eu acolo mi-am pus în gând să nu omor pă nimeni. Da nici pă minenimic nu m-o atins. Aşa trecea cartuşu pă lângă mine şi mergea înaltu. Numa ce auzeam: "Ioi". Să îmburda ofiţeru şi era gata.Mort.
Va urma
Fotografia autorului a fost realizată de Alexandra Maghiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
