Volumul de faţă spune o poveste adevărată de viaţă, poate uneori crudă, dar în care se simte totuşi gustul dulceag al fericirii. Cum pot coexista aceste atribute? Ce determină, oare, frumuseţea vieţii? Care este secretul fericirii? Acestea sunt întrebările pe care ni le punem cu toţii, în momentele de cumpănă, teme personale asupra cărora ne aplecăm deseori când ajungem la ceea ce pare a fi o răscruce de drumuri. Viaţa ne poartă, necontenit, către noi provocări, deschizând noi uşi şi închizându-le pe altele pentru totdeauna. Care este reţeta pentru o viaţă armonioasă şi fericită?
Povestitor înnăscut şi stăpân al oratoriei, autorul transmite o căldură autentică, care răzbate din paginile cărţii direct în sufletul cititorului, împletindu-şi propria poveste cu poveştile adunate de-a lungul vieţii, al căror tâlc îl descoperă mereu altfel. Căci orice poveste are, după spusele mentorului său, mai multe faţete.
Joel ben Izzy prezintă cititorilor săi parabole din toată lumea. Fie că vorbeşte despre un cal pierdut, fie despre un greiere, despre o cămaşă sau despre o căpşună roşie şi delicioasă — există o poveste pentru oricine şi pentru orice, încât niciodată să nu vă rătăciţi pe parcursul călătoriei şi nici să nu mai fiţi vreodată singuri. Regele‑cerşetor trece, la fel ca oricare dintre noi, prin numeroase peripeţii, crezându-se pierdut, uitat, căzut uneori pradă deznădăjdii şi simţindu‑se lipsit de speranţă. Împreună cu el, puteţi descoperi, pas cu pas, secretul fericirii.
Astfel, în povestea lui Joel ben Izzy veţi găsi reflectată imaginea propriei dumneavoastră poveşti, aşa cum poveştile culese de el au adus lumină, speranţă şi sens propriei existenţe.
capitolul 10
Căpşuna
Odată, un călugăr budist a făcut o vizită într-un sat îndepărtat. Deoarece era în întârziere şi se grăbea să prindă trenul spre casă, se hotărî s-o ia pe ceea ce credea a fi o scurtătură.
Furat de soarele ce apunea în depărtare, se trezi pe o potecă abruptă. Vrăjit de frumuseţea peisajului, nu mai fusese atent pe unde merge. În acea clipă, lovi cu piciorul o pietricică. În momentul imediat următor, constată că nu o aude aterizând pe pământ.
Se opri doar ca să descopere că se afla în vârful unei stânci uriaşe. Încă un pas şi ar fi căzut de la o înălţime de peste 30 de metri.
Stătea şi privea munţii în depărtare când, deodată, tresări brusc la auzul unui răget fioros. Se întoarse şi văzu apropiindu-se de el, încetişor, un tigru foarte mare. Făcu un pas în lateral şi simţi pământul fugindu-i de sub picioare. Se rostogoli de pe stâncă, cu picioarele deasupra capului, şi încercă să se apuce cu mâinile de ceva care l-ar fi putut salva. O clipă mai târziu, se trezi ţinându-se cu o mână de o viţă plină cu ţepi, ce creştea într-o crăpătură din stâncă. Privi în sus, la tigrul care se lingea pe bot. Se uită şi în jos, spre fundul prăpastiei. Acolo, cu ochii pe el, se afla un alt tigru.
Cu un tigru deasupra şi cu un altul dedesubt, privi din nou viţa şi ţepii care-i însângerau mâna. Zări alături o scobitură. Din ea se furişă afară un şoricel alb cu negru, ce porni vioi pe-un colţ de stâncă, înspre viţă. Se uită o clipă la maestru, se uită şi la tigru, după care începu să roadă coarda de care stătea primul agăţat.
Călugărul căută cu privirea altceva de care se putea prinde, dar nu zări nimic. La ceva distanţă de el, se găsea însă o plantă mititică. Bineînţeles că era mult prea firavă ca să reziste, dar se agăţă oricum de ea. Dând la o parte frunzele, zări ceva mic şi roşu. Era un căpşun sălbatic cu o singură căpşună, perfect coaptă.
O smulse de acolo şi-o mâncă, zicând în sinea lui: „Nu-i aşa că viaţa-i dulce?“
POVESTE BUDISTĂ ORIGINARĂ DIN JAPONIA
Căpşuna
Mama citi cuvintele scrise pe tăbliţa-minune.
— Povestea mea?
Nu-i venea să creadă.
— Vrei să ştii povestea mea?
Am încuviinţat.
— Dar nu eu sunt povestitorul.
Am dat din cap.
— Nici n-aş şti de unde să încep…
— Începe de oriunde vrei, am scris eu pe tăbliţă.
Citi şi dădu din cap.
— De oriunde?
Am aprobat-o din nou. Privi în zare o bună bucată de timp. Pleoapele i se închideau uşor. Când se întoarse din nou cu faţa spre mine, zâmbea.
— Mă gândeam la bunicul Izzy şi la cât de mult îi plăcea să mănânce catsup.
Auzisem de asta.
— Îi plăcea să-l mănânce cu orice — cu ouă, cu costiţe, pe pâine prăjită. Zicea că, dintre toate mâncărurile americane, asta era preferata lui.
S-a oprit pentru că a apucat-o râsul şi, din cauza asta, a început să tuşească. Şi a tot tuşit. Auzisem de colecţia de sticle de catsup a bunicului Izzy, din pivniţa casei din Hyde Park. Ştiu că odată a deschis o sticlă care fermentase şi conţinutul a ţâşnit drept în sus, până în tavan.
— Pata a rămas acolo, pe vecie. Când venea câte cineva pe la noi, îl duceam jos să i-o arătăm…
În jurul nostru, în timp ce ea vorbea, lucrurile îşi pierdeau conturul. Perdelele urâte, instrumentarul medical, măsuţa mobilă, tava — toate dispăruseră. Parcă ne aflam în Clevelandul de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Auzisem vorbindu-se de ziua în care mama mersese pentru prima dată cu tramvaiul în centru, să ia nişte chocolate phosphate; despre ce loc minunat era curtea de vechituri a vărului Leonard; despre fabrica de saltele a tatălui ei şi despre drumurile pe care le făceau împreună duminică după-amiaza, ca să le livreze în zonele rurale de prin împrejurimi.
— Ţi-am povestit vreodată despre casa din Hyde Park?
I-am făcut semn că da. Desigur că-mi spusese de o grămadă de ori. Pe vremuri, aducea în treacăt vorba despre ea ca şi cum ar fi trebuit să ştiu deja totul. Acum îmi povestea despre fiecare cameră, fiecare holişor, despre mirosul pricomigdalelor pe care le făcea mama ei, despre platanii din faţa casei şi despre pivniţă.
— Acolo ţineam noi, „clubul verişorilor“, adunările. Eram eu, Norma, Nortie, Morrie, Leonard, vărul Manny. Ne adunam chiar sub pata de catsup.
Auzisem şi despre unchiul Sam. Era un om mititel, blând, cu o voce caldă. Fusese căsătorit timp de 75 de ani cu mătuşa Dinah.
— Odată am rămas mască, la o petrecere, când s-a lăudat că e în stare să rupă o carte de telefon pe din două. Era atât de firav şi, oricum, nu era obiceiul lui să se laude. Toată lumea s-a oprit privind spre gazda care adusese, între timp, Cleveland Yellow Pages. „Hai, dă-i drumul!“, i-au spus. Şi el a rupt-o. Pagină cu pagină!
Nu mai auzisem aceste povestioare înainte. Erau atât de simple, iar ea era atât de surprinsă că doream să le ascult.
— Nu credeam că te interesează.
O, şi cât mă interesau! În timp ce povestea, parcă eram teleportat într-o lume plină de delicatese. Eram când la unchiul Louie, căruia îi plăceau murăturile, de le căra mereu prin buzunare, când la tipografia ziarului Cleveland Plain Dealer, unde a început să lucreze ca reporter, când lângă lac, în Camp Wise, unde pe timpul verilor, mama era angajată pe post de instructoare.
— Într-un an, ni s-a alăturat un nou coleg, cel mai drăguţ tânăr pe care-l văzusem. Era înalt şi galant, mereu pus pe glume şi cu câte o poveste în traistă. Toţi copiii îl iubeau. Într-o seară, ne-a ţinut şi un concert de vioară. A fost minunat! Zicea că ar fi vrut să locuiască într-un kibuţ din Palestina…
Nu mai auzisem aşa ceva despre tata. Nu ştiam nici cum se întâlniseră şi nici cum îşi uniseră destinele sau cum plecaseră în California, unde era atât de frumos. Ici-colo, mai amintea de câte un cunoscut, ca Langholz sau Schleimer, pe care-i ştiam şi eu dintotdeauna. Cu toate astea, acum, în amintirile mamei de dinainte de a ne naşte eu şi fraţii mei, parcă erau nişte personaje mitologice. Însuşi sudul Californiei părea de o frumuseţe nemaivăzută. Mi se părea că simt mirosul florilor de portocal.
Şi deodată, pauză. Mama oftă, tuşi din nou şi ridică din umeri.
— Ce altceva să-ţi mai zic?, întrebă ea.
Mi-am amintit de sfatul lui Taly, să nu las vreun lucru nespus, dar şi de faţa lui Lenny când mi-a zis: „Cred că ai rămas blocat în Helm.“ Am luat tăbliţa şi creionul şi am scris. „Ce e în valiză?“
Citi întrebarea şi aruncă o privire spre marginea patului, ca şi cum bagajul s-ar fi aflat pe podea. Tăcută, privi din nou către mine. Mă implora, parcă, din priviri: „Nu te du acolo.“
Dar nu aveam unde altundeva să mă duc. Am căutat amândoi sub lampadar, dar nu am găsit nimic. Am aşteptat şi, când am văzut că tot nu răspunde, am şters cuvintele de pe tăbliţă şi am scris din nou: „Adevărul.“
— Dar ăsta-i adevărul, protestă ea.
Nu mai era loc de-ntors. De data asta, am luat creionul şi am scris: „Bunica A.“
O privire îngrozită îi apăru pe faţă, ca şi cum aş fi scris un cuvânt necuviincios.
— Ce rost are să dezgropăm acum lucrurile astea? Ca să obţinem ce?
Chiar aşa, ca să obţinem ce? Dar am luat din nou creionul şi am scris: „Valiza?“
Acum înţelesese.
— Păi… avea şi ea problemele ei…, reuşi mama să spună.
De ani buni, asta era tot ce putea să zică. I-am făcut semn să continue, deşi îmi dădeam seama că nu dorea asta, aşa c-am aşteptat.
— Tatăl tău a făcut tot posibilul ca, până la nunta noastră, să nu o cunosc. Dac-aş fi întâlnit-o mai devreme, nu cred că m-aş mai fi căsătorit cu el. L-am implorat să-i ţină piept. S-a străduit, dar n-a fost în stare.
Mama scutură din cap. Îmi dădeam seama că îşi reprima mânia, care se chinuia să iasă la suprafaţă.
— Făcea cele mai bune blintzes. Îţi aminteşti?
Cu siguranţă, am dat eu din cap.
— I le dădea tatălui tău, zicându-i să nu mănânce din ce-i găteam eu, ca nu cumva să se otrăvească.
Mânia îi apăru din nou pe chip.
— Era îngrozitoare. Ne-a făcut viaţa un iad… Ne hărţuia mereu, ne trezeam în casă cu ea nepoftită. Ne-a torturat, nu alta. Javra…
Se opri, şocată de tot ce îi ieşise pe gură. Gheaţa fusese, însă, spartă; parcă rostise cuvântul magic. Mama, care niciodată în viaţa ei nu spusese ceva urât despre cineva, rupsese, în sfârşit, vraja. Făcu o pauză. Ultimul ei cuvânt plutea încă în cameră. Părea surprinsă că n-o trăsnise încă fulgerul. Aşadar, continuă:
— Căţeaua naibii! M-a urât toată viaţa. Nici nu ştiu de ce. După ea, nu numai că nu eram demnă de fiul ei, dar mă găsea responsabilă de toate necazurile omenirii. M-a numit Hitler. M-a scuipat şi-n faţă…
Porţile iadului fuseseră deschise. Am aflat, astfel, totul despre malefica mea bunică şi despre cum îi urmărise pe părinţii mei până în California. Mi-a mai povestit despre viaţa ei alături de tata, despre visele lui destrămate unul câte unul, despre situaţia noastră materială din ce în ce mai precară, despre fizicul său din ce în ce mai compromis şi despre crizele maniaco-depresive care puseseră stăpânire pe el. Tot făcea planuri. Avea o grămadă de vise. Mama ştia însă de la-nceput că niciunul nu o să meargă şi că aveam să ne afundăm şi mai mult în datorii.
— Era ca şi când priveam cum casa noastră se mistuie în flăcări, puţin câte puţin, de-a lungul anilor. Şi nu puteam să fac nimic ca să-l opresc…
Mi-a mai povestit şi alte lucruri care se petrecuseră înainte să mă fi născut eu şi despre care nu auzisem niciodată. Rămăsese gravidă de cinci ori. În afară de mine şi de fraţii mei, mai avusese două fete. Una se născuse moartă, cealaltă, căreia îi spuseseră Mary, avea să moară la doar o oră după naştere. Mi-am amintit de Michaela şi de cât era mama de fericită când o ţinuse pentru prima oară în braţe.
Suferinţa nu are margini, iar a ei se întindea pe o perioadă îndelungată de timp. O luă de la capăt cu poveştile din timpul idilicei sale tinereţi, despre casa din Hyde Park. De data asta, am aflat de unchiul care se sinucisese, despre certurile din casă, despre depresia tatălui ei şi despre expresia de pe faţa lui atunci când se întorsese de la tratamentul cu şocuri electrice.
Îmi dădeam seama că mama era epuizată. Tuşea şi nu mai avea voce. Pe de altă parte, era ceva care o însufleţea. Avea o lumină, o strălucire aparte, pe care nu o mai văzusem de mic. M-am gândit că era timpul s-o las să se odihnească, dar nu voia să se oprească. Mi-a mai spus cât de îngrozitor fusese să-şi privească tatăl — adică pe bunicul Izzy — murind de cancer la plămâni.
— Am luat avionul spre Cleveland. În acelaşi spital era şi Nat King Cole. Şi el avea să moară tot de cancer la plămâni. Îmi amintesc că personalul spitalului i-a instalat un microfon în cameră, ca să poată cânta. Mona Lisa — asta cânta…
Se răsuci, ca şi cum ar fi privit înapoi în timp. Parcă o şi vedeam ascultându-l pe Nat King Cole.
— Toţi am încremenit. Eu, bunicul Izzy, bunica Yetta, asistentele — am făcut linişte complet şi ne uitam cu toţii la difuzor. Avea o voce atât de caldă, de moale. În ciuda sistemului audio hârâit al spitalului, parcă era de catifea.
Şi, cu gândul la vocea lui, se opri. Mai deschisese o uşă al cărei prag ştiam că îi e foarte greu să-l treacă. În ultimii 25 de ani din viaţa ei se străduise să facă faţă problemelor de auz. Dintre toate lucrurile despre care nu se plânsese niciodată, ăsta era subiectul cel mai dureros. Îmi imaginam ce greu trebuie să-i fi fost în toţi anii ăştia, pe măsură ce auzul îi slăbea. Cu toate astea, nu şi-a plâns niciodată de milă. Nici nu s-a mâniat pe Dumnezeu, nici nu şi-a blestemat soarta.
Am tras aer în piept şi mi-am făcut curaj pentru ce avea să urmeze. Cu toate astea, mama zâmbea. Nu înţelegeam de ce.
— Mă gândeam la Blanche, îmi explică ea, şi la concertul la care m-a invitat anul trecut, de ziua mea. De fapt, eu am luat-o pe ea. Mai bine zis, eu am condus.
Una dintre prietenele cele mai apropiate ale mamei, Blanche, este aproape oarbă.
— S-a ţinut la Ambassador Auditorium — s-a cântat Pastorala, Simfonia a VI-a a lui Beethoven.
Avea un aer visător în privire.
Am rămas oarecum încurcat. „Auzeai?“, am scris eu.
— Puţin, scutură ea din cap. Totul se auzea de undeva de foarte departe. Dar mai sunt şi alte modalităţi de-a asculta un concert. Vedeam bagheta dirijorului mişcându-se şi instrumentele care o ascultau. O priveam pe Blanche şi simţeam cum muzica trece prin ea. Apoi închideam ochii şi simţeam în mâini vibraţiile scaunului. Muzica era atât de consistentă — ca o îngheţată cu frişcă.
După ceva timp, continuă:
— Nu-i aşa că-i nostim, dacă ne gândim la ce ne ia şi ce ne dă Dumnezeu? Mie mi-a plăcut întotdeauna muzica. Când eram tânără şi auzeam perfect, îl ascultam pe tatăl tău cântând la vioară, ascultam discuri, dansam. Dar nimic nu mi-a plăcut mai mult ca acel concert.
Eram atât de prins de poveste, că nu am remarcat asistenta care intrase în cameră. S‑a apucat să verifice perfuziile de pe suportul de perfuzii.
— O, ce drăguţ, spuse asistenta, o femeie blondă şi corpolentă. Aveţi un vizitator.
— E fiul meu, explică mama. Cel mai mic. Stă în Berkeley. Este povestitor profesionist.
— Povestitor?, repetă ea. Ce drăguţ!
Am încuviinţat din cap.
— Are o nevastă frumoasă şi doi copii frumoşi, zise mama răsucindu-se pe o parte şi scuipând în sân: ptiu, ptiu, ptiu!
Cu toate că zăcea într-un pat de spital şi mai avea puţin de trăit, era de-a dreptul comic s-o vezi scuipând de deochi. Din fericire, asistenta n-avea chef de vorbă, aşa că îşi văzu de treabă, după care părăsi încăperea.
— Dar tu? Tu ce mai faci? Eu am vorbit tot timpul. Cum o mai duci, Joel? Niciodată nu te-am văzut aşa de tăcut.
Îmi dădeam seama că mă examina la faţă.
— E ceva în neregulă cu tine, nu-i aşa? Nu te simţi bine.
I-am făcut semn că are dreptate. Ea fusese sinceră cu mine, aşa că era rândul meu acum.
— De ce eşti aşa de tăcut?, întrebă ea din nou. De când ai venit, n-ai scos o vorbă.
Fragment din volumul „Regele-cerşetor şi secretul fericirii. Puterea vindecătoare a poveştilor” de Joel ben Izzy, în curs de apariţie la Editura Curtea veche. Traducere de Bianka Diana Galeş şi Ioana Teodora Galeş
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
