Născut la 6 ianuarie 1946, Stelian Ţurlea a urmat studii de filologie (1968) şi filosofie (1976), la Bucureşti, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă (revista „Lumea”), a condus, după 1989, revistele „Lumea”, „Zig-Zag”, apoi ziarul „Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca şef al departamentului de ştiri al Antenei 1. Din 1996 a lucrat la Protv ca director editorial, din 2000 este şi editor senior al „Ziarului de duminică”. Este autor a optsprezece romane, zece cărţi de publicistică, nouă cărţi pentru copii şi două traduceri. A îngrijit şase albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaţilor Scriitorilor din Bucureşti (2007), Premiul „Flacăra” pentru literatură (2011). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 şi Premiul AER pentru roman în 2003.
Romanul „Relatare despre Harap Alb” a fost distins cu Premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru literatură pentru copii la Târgul de carte Bookfest 2005. Aceasta este ediţia a doua, revăzută.
Vorbilă, Povestitorul, sătul să-i tot scrie piesele lui Shakespeare, fuge din Anglia, se alătură lui Setilă, Flămânzilă şi celorlalţi membri vestiţi ai grupului de aventurieri şi împreună sar în ajutorul prinţului Petru, ajuns în stăpânirea Spânului care-l numeşte cu dispreţ Harap Alb. Cu toţii străbat lumea în lung şi-n lat, răscolesc plantaţii de canabis, ajung în minele de azotat de amoniu ale Septentrionului, inventează jocuri şi dezleagă enigme cumplite, participă la lupte celebre consemnate de hrisoave, văd oraşe prăbuşindu-se şi altele ridicându-se din cenuşă, imperii care se nasc şi ameninţă lumea, înfruntă armate de barbari năvălitori. Sunt nemuritori. Cineva trebuia să relateze despre ei.
„Fermecătoare rescriere, în registru postmodern, a basmului lui Ion Creangă – scria Alex. Ştefănescu. Ca dintr-un corn al abundenţei (epice), în roman se revarsă necontenit întâmplări năstruşnice, care angajează numeroase personaje (reale şi imaginare). Nu lipsesc aluziile politice, a căror înţelegere îl delectează pe cititor.
„Relatare despre Harap Alb devine un soi de carte a cărţilor în care este condensată întreaga memorie culturală a lumii, din antichitate până în zilele noastre. Fiecare personaj al cărţii are trăsături, gesturi sau replici care fac cu ochiul spre alte personaje din istorie sau literatură. Nu este însă vorba, cum s-ar putea înţelege, despre un roman cu cheie, ci despre un joc narativ fără nici o altă semnificaţie dincolo de un mai mult sau mai puţin amuzant joc al măştilor.” - Tudorel Urian
*
* *
Vestea înfrângerii Spânului la Gurile Dunării a ajuns la urechile Împăratului Roşu cu mult înainte ca el să se înfăţişeze cu darea de seamă. Câteva zile împăratul a spumegat de furie şi, de supărare, i-a trimis la moarte pe toţi condamnaţii care îi solicitaseră graţierea, chiar dacă fuseseră prinşi furând găini. Până să se întoarcă resturile oastei, pieţele oraşului s-au umplut de ştreanguri în care atârnau leşuri şi de ţepuşe care străpungeau trupuri despuiate, spre marea spaimă a hoţilor prinşi, dar încă nejudecaţi. Iscoadele împăratului l-au aşteptat pe Spân la câteva leghe depărtare de Marele Oraş şi, cu toată isteţimea pe care o dobândiseră într-o lungă activitate de intrigi şi cleveteli, l-au convins că e mai bine pentru toată lumea să nu poposească la vreun han, cum avea obiceiul, ori în vreunul din palatele celor zece porţi, ci, aşa prăfuit cum era, înnoroiat şi obosit de drum, să se înfăţişeze Mariei Sale de îndată şi să-i vorbească despre misiune. Flăcăii din garda celor şaptezeci şi şapte l-au condus pe Spân în sala de audienţe.
- Te ascult! tună Împăratul Roşu, oprindu-se doar pentru o clipă din mersul nervos încolo şi-ncoace prin sala imensă şi rece, cât să-i arunce o privire Spânului. Îşi ţinea mâinile împreunate la spate şi pântecul enorm îl făcea să pară de-a dreptul rotund şi mai mic de stat decât era. Era satisfăcut că şeful armatelor sale nu se oprise nicăieri, nici măcar să-şi scuture colbul de pe cizme, şi furia i se mai domoli. Dar nu voi s-o arate, aşa că strigă din nou: Te ascult!
Spânul făcu o plecăciune adâncă, după care puse un genunchi în pământ. Purta cămaşa de zale prăfuită petrecută peste platoşa de aur pe care nu le mai lepădase de săptămâni, dar sabia, jungherul şi tolba cu săgeţi rămăseseră în mâinile gărzii celor şaptezeci şi şapte. Nimeni, nici chiar Spânul, nu avea voie să stea înarmat înaintea Împăratului Roşu. Îşi scosese coiful de fier pe care-l ţinea cu o mână lipit de şold. Scufiţa roşie de pluş care îi acoperea ţeasta pleşuvă era lac de sudoare şi broboane minuscule i se scurgeau pe tâmple, lăsând urme de jeg. Începu să vorbească. Împăratul îl ascultă o vreme şi doar când crezu că l-a speriat suficient îi ceru să se ridice.
- Niciodată armata Împăratului Roşu nu a fost atât de umilită! l-a întrerupt împăratul.
- Au fost prea mulţi, Maria Ta, spuse Spânul, ridicându-se. Nu se mişca din loc, îndoit de la brâu, să pară mai puţin înalt şi mai puţin semeţ. Pete mari de roşeaţă îi apărură pe faţa albicioasă, iar tăietura buzelor abia se întredeschidea, semn că îi displăcea profund să fie muştruluit în faţa atâtor curteni pe care nu dădea doi bani. Îndrăzni să continue: Au fost câtă frunză şi iarbă.
- Nici n-am auzit de ei! îl întrerupse Împăratul cu mare nemulţumire. N-aveau cum să fie atâţia! Strămoşii mei au trecut peste ei ca vântul, ca ploaia, i-au amestecat cu praful de sub copitele cailor lor! Şi tu i-ai lăsat să te copleşească?
- Strămoşii Măriei Tale au fost iscusiţi războinici şi mari strategi, bietul de mine nu sunt demn nici să le rostesc numele, spuse Spânul, mieros. Doar Maria Ta se poate compara cu ei, pentru că e de aceeaşi stirpe. Un nevrednic ca mine nici nu poate cuteza la aşa ceva. Vremurile s-au schimbat şi păgânii Apusului nu mai vor să plătească şi au învăţat să se apere, poate chiar de la strămoşii Măriei Tale.
- Încerci să mă adormi cu linguşeli?
- Departe de mine un gând atât de netrebnic şi mişel, mai curând Măria Ta să-mi taie un braţ decât să gândească fie şi numai o clipă că umilul tău slujitor ar putea pune la îndoială priceperea cu care cerni dintr-o privire adevărul de născocire.
Împăratul Roşu se opri din mersul său dezordonat şi îl privi îndelung pe Spân. Glumeşte? Îşi râde de el? Ochii mici păreau şi mai afundaţi în umbra nasului ascuţit, tăietura buzelor nu schiţa niciun zâmbet, nicio grimasă. Bărbatul acesta ştia să-şi ascundă gândurile, chiar şi în faţa împăratului. Dar el era Împăratul şi toţi trebuiau să i se supună! Brusc se enervă:
- Te-am pus mai mare peste armatele mele ca să vii să-mi vorbeşti despre victorii şi despre ţări depărtate care mi s-au închinat, nu să mi te plângi ca o muiere! strigă împăratul, furios şi roşu la faţă.
Spânul nu se clinti. Îşi aplecă doar fruntea puţin mai mult, încât ochii abia i se mai ghiceau în umbra nasului.
- Întotdeauna ţi-am adus veşti bune, Măria Ta! Dar acum cei care ni s-au împotrivit chiar au fost câtă funză şi iarbă. I-am învins o dată şi au răsărit din păduri a doua zi, i-am învins din nou, i-am urmărit şi le-am ars satele şi oraşele şi iarăşi au năvălit peste noi şi tot aşa câteva săptămâni până ne-au înconjurat şi copleşit.
Împăratul îşi continuă mersul neliniştit de-a latul sălii de primire, apoi fu străbătut de o idee. Bătu din palme şi le ceru tuturor să părăsească încăperea, chiar şi gărzilor. Nu-i ceru să rămână decât unuia înarmat până-n dinţi, care îl însoţea pretutindeni şi nu-l părăsea decât în faţa dormitorului împărătesc. Curtenii murmurară o vreme, dar semnul repetat de nerăbdare al Împăratului Roşu îi făcu să se bulucească pe uşile grele de stejar, care se închiseră cu zgomot în urma lor. Nu rămăseseră decât trei, unul - urechile şi ochii împăratului, fără limbă.
Împăratul Roşu se opri în faţa Spânului. Întrebă:
- Nu ştiai să trimiţi iscoade să nu te ia prin surprindere?
- Au avut iscoade mai pricepute care le-au luat gâtul alor noastre şi n-am mai ştiut nimic, Măria Ta.
- Nu ştiai să-ţi împarţi armata în mai multe corpuri care să meargă la distanţă unul de altul şi să cadă în spatele netrebnicului care te atacă?
- Am făcut-o şi i-am pierdut pe cei mai buni locotenenţi.
- N-ai gândit cum trebuia fiecare luptă!
- Niciodată n-am avut planuri mai bune, ba chiar niciodată victoriile noastre n-au fost mai măreţe, pentru că am ajuns mult dincolo de gurile Dunării, trimişii mei spuneau că mai e cale doar de vreo două-trei zile până la Viena, în inima Europei…
- Dar te-ai întors cu coada-ntre picioare…
- Nicidecum Măria Ta, am…
- Ba te-ai întors cu coada-ntre picioare şi doar cu o mână de oameni din măreaţa armată cu care ai plecat! strigă Împăratul Roşu, lovindu-se cu palmele peste coapse.
Chipul i se înroşise ca miezul de pepene verde şi îşi merita din plin numele. Nimeni în afara Spânului nu rămânea nepedepsit dacă îl contrazicea pe împărat, dar nici lui nu-i suporta neobrăzarea de-a i se împotrivi. Împăratul respira greu, ca un taur înfuriat, şi îşi căuta cuvintele, de parcă mânia i-ar fi luat minţile. Spânul îl mai văzuse o singură dată în halul acesta, cu ani în urmă, când îi ceruse să distrugă un oraş care se răsculase. Ştia că după o asemenea furie împăratul se înmoaie şi acceptă orice soluţie. Trebuia doar să nu-l stârnească cu nimic în plus. Îşi plecă şi mai mult capul, încât să nu i se vadă privirea sfidătoare şi plină de dispreţ şi se abţinu să spună ceva. Aşteptă ca Împăratul Roşu să continue. Şi acesta izbucni din nou:
- Trebuie să plec eu însumi să arăt cum se cucereşte lumea?
- Sfaturile Măriei Tale sunt preţioase oricând şi oriunde, dar prezenţa Măriei Tale e mai necesară aici, în capitală. Ne lasă pe noi, războinicii, să ne dăm sângele!
- Şi dacă nu sunteţi în stare, dacă nu sunteţi decât nişte nevrednici, ce-mi rămâne să fac?
Spânul era prea uns cu toate alifiile ca să nu priceapă că furia împăratului se domolise din senin şi trecuse momentul în care ar fi putut lua o măsură aspră. Se umilise atât cât fusese nevoie, îndepărtând temerea cea mai mare, că împăratul îl va înlocui, nemulţumit de eşecul său. Acum era sigur că va păstra tot ce câştigase în ani de eforturi, lupte şi linguşeli şi că, dacă ştia cum să se poarte, va obţine mai mult. Era pregătit să înşiruie numele obositoare ale nenumăratelor ţinuturi pe care le cucerise în decenii în numele împăratului, ale oraşelor trecute prin foc şi sabie, ale cnezatelor prăbuşite în ţărână, să amintească de robii aduşi să construiască poduri, de femeile răpite şi silite să nască viitori soldaţi, de carele grele de podoabe şi pradă de război care se descărcau fără încetare în pivniţele împăratului. Nu păstrase nimic pentru el, şefilor şi soldaţilor mai destonici le arunca câteva fărâmituri cu care erau fericiţi până la următoarea campanie. Spânul ştia că Împăratul Roşu e uimit că şeful armatelor sale nu reţine din pradă nimic pentru el. Împăratul se prefăcea că nu ştie de ce. Spânul voia totul, i se părea umilitor să se mulţumească cu o parte din prada adunată în cămările imperiului, când putea să aibă Imperiul. Împăratul Roşu îşi omorâse din prostie şi ură feciorii, îi mai rămăseseră fiicele, iar barbatul care o va însoţi pe cea mai mare la altar va urma într-o bună zi la tron. Spânul înţelesese asta cu ani în urmă, de când fiii împăratului rămaşi în viaţă orbecăiau fără lumina ochilor şi fără vreo şansă să mai conducă un imperiu pe care nu-l vedeau.
Mereu mai singur, împăratul nu voia încă să rămână şi fără strategul care îi fusese credincios şi îi sporise împărăţia. Cu o singură vorbă, cu un singur semn, îl putea trimite într-o carceră fără lumină ori chiar să-i ia viaţa, dacă nu s-ar fi supus. Dar împăratul, chiar dacă refuza s-o recunoască, ştia că a îmbătrânit şi are nevoie de şeful oştirii.
Mai viclean decât credea Spânul, împăratul mai înţelesese înaintea acestuia că bărbatul era iremediabil îndrăgostit, prin urmare vulnerabil şi mai lesne de manevrat. N-avea de gând să-i dea fiica cea mare, dar nu era rău să-i lase o fărâmă de speranţă. Îşi pusese însă gărzile să-i urmărească atent orice mişcare, să evite vreo răzvrătire prin care să fie dat jos.
Fără să-l privească, îi făcu semn cu o mână că audienţa s-a încheiat. Obosise brusc, nu mai avea chef să afle nimic, voia să rămână singur.
- Continuăm altădată, spuse Împăratul Roşu. Stai pe-aproape, nu pleca nicăieri, te pot chema oricând.
Fragment din romanul Relatare despre Harap Alb de Stelian Ţurlea, în curs de apariţie la Editura Cartea românească
Fotografia autorului de Dinu Lazăr
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
