Coperta: detaliu dintr-o cutie de carton, o suie cruce de sfoara, nod cu funda, o pata inelara de lichid varsat (urma unui pahar cu ceai, ori cu vin). Din volum* ies, in chip de semne de carte, cateva hartii de ambalaj ale bomboanelor turcesti DAMLA, pe care subsemnatul le-a pus ca sa gaseasca mai usor citatele necesare scrierii acestui comentariu. Asta a avut la indemana. Ambalajul lectorului intalneste ambalajul autorului.
Prezentul, derizoriul clipei, intalnirea hazardului cu ironia, receptarea neincrancenata a unor texte in care gandul si sensibilul fiintei fac slalomuri adiacente nimicului (trimiterea la Beckett e inevitabila) si volutele ori pauzele scriiturii capata pretentii de destin (trimiterea la Kafka este IDEM). Meta-poezie, eseu, circumvolutii in panica si carne electrocutata, rupta in mii de destinatii. Sfarsit inexistent, inceput perpetuu, revolta impotriva timpului impartit arbitrar in azi si maine, impotriva logosului taiat in cuvinte si litere, impotriva evanescentei vorbii si a stergerii cuvantului (elevul Stefanescu, Poemul ca accident si expeditie postala).
Aparenta haotica si defalcare riguros-witgensteiniana, spaima misunatoare a homunculilor inteligibilitatii supreme (lucidul e un loc geometric al aproximatiilor somnambulic-chinuitoare: vezi Michaux): "Daca am fi propriul nostru limbaj, in ce lume minunata am trai/ (...) Ca sensuri, am fi intelesi si am ajunge de fiecare data departe. Mereu mai multi si mereu/ impreuna. Popor de curieri intr-o lume de zei.// Esti sens, arati cu precizie si cu grija directia, si vrei, normal, sa fii inteles." (p. 34). Daca imprevizibilul ritm speculativ al ideilor da dramatism (criminal uneori) textelor, accentele lirice (si ele neasteptate) aduc acel halou necesar: circumvolutii si sange se regasesc in aceeasi oglinda. Tragismul debordant al "sticlei de langa frigider" atesta o mai veche preocupare a autorului pentru hermeneutica obiectelor umile: "Candva am lasat o sticla golita/ jos, in fuga, langa frigider./ Nici pana azi nu si-a gasit echilibrul./ Inca se mai clatina, usor,/ insesizabil, insuportabil./ O aud tot mai des." (p. 9). In acest scurt poem perceperea dimensiunilor launtrice (de OM este vorba, evident!), in toata fragilitatea lor, este sugerata cu stiinta litotei, cu finetea poeziei orientale. Iar limitele de carton ale cutiei in care nebuna societate de (auto)consum ne vara tot mai afund nu pot fi bine intelese decat raportate la "urmele de distrugere de pe Marte". Cu alte cuvinte POEZIA (ARTA) balanseaza intre terestra impachetare ("Cutie de carton cu om./ Om la carton - poezie" - p.14) si martiana (spatiala) distrugere perpetua si atemporala. Optimismul poetului este unul sucit, efemeridic: "(Vin dintre resturi,/ unde ma ascunsesem.)// (Intre urme ale distrugerii te poti ascunde/ cel mai bine.)" (p. 36). Mesaje AUTOMATE, cuvinte fara tinta, destinatar pulverizat, mai mult ca oricand precaritatea conditiei umane debusoleaza: "Intre noi/ internet/ Nici aproape si nici departe/ Ai putea fi oriunde/ Ai putea sa nu fii/ cineva tot raspunde/ Save me/ Salveaza-ma/ Macar sufletul/ Intr-o memorie undeva/ Pe o discheta/ indestructibila/ din aur curat/ sau poate din marmura" (pp. 64-65). Iar morbul apocaliptic e in noi si legaturile cu semenul nu fac decat sa globalizeze disolutia: "Corporalizeaza dezastrul/ care sta/ dramatizeaza crima care/ se intampla./ Fa ceea ce e." (p. 69); "Am ajuns sa depind/ de intreaga umanitate." (p. 67).
Paradoxal ca intotdeauna, Bogdan Ghiu ne ofera o carte de intelepciune a l'envers, adica un bland manual de relativizare a majusculelor umanului: Gand, Vorba, Cuvant, Fapta.
*) Bogdan Ghiu, (Poemul din carton)/ Urme de distrugere pe Marte, Cartea Romaneasca, 2006
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
