La sustinerea unei asemenea periculoase idei s-au inhamat câtiva critici care, banuiesc, vor sa faca audienta. Ideea este de-un populism ieftin si otravitoare prin ceea ce induce: lipsa de respect pentru profesia de scriitor. Este de-ajuns sa fi trait ceva interesant sau sa te fi adus Dumnezeu drept martor la ceva interesant, sa-ti asterni experienta pe hârtie si gata literatura! Pentru ca are inscrisa in biografie meseria de sofer sau de necalificat pe diverse santiere, autorul devine automat o revelatie si are certificatul de autenticitate in buzunar. Ceea ce se reproseaza autorilor "cu carte" sunt revelatii estetice supralicitate la un autor venit, nu-i asa, din popor. Autenticitatea insa, pentru ca asta se lauda, nu este altceva decât tot o forma a esteticului si trebuie perceputa, inteleasa si apreciata in aceasta categorie. Nu orice nepricepere este arta, ci numai acea nepricepere asumata si folosita spre a produce efect artistic. Altfel, orice compunere scolara cu gramatica aleatorie si putinatate de limbaj si logica, orice desen prost croit s-ar incadra in ceea ce numim si convenim macar prin consens ca este arta.
Literatura-document este deseori exonerata de analiza eseticului: nu mai conteaza cum se spune, ci doar ce se spune, ne sugereaza fanii sai. Spun de la bun inceput ca, cu câteva exceptii, nu am citit mari revelatii sau adevaruri atât de zguduitoare ca simtul meu estetic sa motaie pe pagini si sa fie extrem de indulgent. Am oarece indoieli si cu privire la autenticitatea unor astfel de texte: prea spun exact ceea ce vor cititorii de azi sa auda despre vremea de ieri. Exista chiar momente in care ajustarile se vad penibil de clar. pentru ca functioneaza un foarte de inteles mecanism uman: fiecare astfel de carte este o apologie a autorului insusi: ce curajos, ce frumos, ce destept, ce intransigent eram eu, cum ma luptam eu cu regimul!
Cartea lui Gheorghe Florescu – "Confesiunile unui cafegiu" – a entuziasmat prin ceea ce, chipurile, ar devoala autorul. Inainte de a analiza ce spune, as vrea sa zic doua vorbe despre cum spune. Cartea este prost scrisa, dar prost de tot! Ea este alcatuita din lungi fise de cadre (este de-a dreptul suspecta memoria cuiva care stie despre altii ceea ce probabil nici acestia nu isi mai amintesc: fise amanuntite ale bunicilor, strabunicilor, rudelor, date de nastere si de incepere si terminare a studiilor) plicticoase ca orice informatii neprelucrate, din multe detalii, amanunte total neinteresante despre comert si multe, multe locuri comune când este vorba de marii oameni pe care domnul Florescu i-a cunoscut. Despre Nichita Stanescu aflam ca i-ar fi placut vodca Moskovkaia (eu stiu ca in vremea aia cea mai cautata era Stolichnaia, aia cu eticheta rosie, Krepkaia fiind mult prea "strong" chiar si pentru bautorii caliti), ca atunci când veneau N. Carandino si L. Kalustian "era un regal de discutii", ca Emil Bota recita nemaipomenit si ca-l indemna pe autor sa scrie, ca nu stiu ce actor spunea bancuri la care se râdea sau ca profesorul Alexandru Rosetti mânca de la sufertasul Casei Oamenilor de Stiinta. Aceste stereotipii insotesc toate prezentele lumii interesante in viata si cartea domnului Florescu. Ca un adevarat negustor (ce-si gestiona viitorul) trece insa in revista dl Florescu cu ce i-a servit pe fiecare. In acelasi stil plin de sabloane, locuri comune (care nu pot produce revelatii) sunt si relatarile din perioada anchetei si detentiei. Rudimentara este si repetarea acelorasi "meditatii’ sau acelorasi caracterizari ale oamenilor care ii plac sau nu ii plac autorului.
Dar, probabil, comentatorii au fost impresionati de ceea ce ne spune Gheorghe Florescu. Domnul Florescu ne spune ceea ce stim toti cei care am trait in regim: ca intregul comert (interior si exterior) era controlat de securitate. Mare revelatie! Ne mai spune domnul Florescu ca exista o securitate buna (cea pe care se baza dânsul) si o securitate rea (cea care l-a infundat) si ca factiunile astea ale securitatii se vânau intre ele. Alta mare revelatie! Ne mai spune autorul ca se formase o solida clasa privilegiata in comunism pentru care se puteau afla toate bunatatile Pamântului (de la cafea la carne, de la fructe la whisky etc.) si ca de casta asta se mai lipeau niste artisti, niste scriitori in baza notorietatii lor. Atentie, dar nici astia toti, ci numai cei care putusera intra in cercul asta. Ne mai spune Gh. Florescu despre imensele averi ce se puteau face, vorbindu-ne cu nonsalanta despre milioane de dolari (!!!), dar si cu modestie despre cei 5.000 de lei pe care ii câstiga saptamânal când leafa domniei-sale era ceva peste o mie de lei. Dar, desigur, a dus-o greu, trebuia sa dea zeci de sticle de bauturi fine (si scumpe, precizez eu), kilograme de cafea, banane, portocale sau alte fructe exotice. Si toate astea din munculita lui! Cum le acoperea, de unde punea banii? Cum de unde? Din marea lui abilitate de cafegiu, din marea arta a negustoriei! Inteleg un lucru pe care,hai sa spunem, doar il stiam: ca fiecare are amintirile lui, dar si ca fiecare are comunismul lui. Despre cum arata comunismul pentru cei mai multi dintre românii care nu lucrau in comert sau nu aveau relatii in comertul socialist de stat va voi depana si eu niste amintiri in episodul viitor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
