Tragismul morţii vine din caracterul său implacabil. Orice estereparabil pe lumea asta în afara morţii - prieteniile, familiile,iubirile - se fac şi se desfac, momentele de tristeţe şi de bucurieau o aceeaşi curbă a producerii şi stingerii lor, desfăşurându-seuneori sinusoidal şi, deci, aproape plictisitor. Moartea închide şişterge tot. Şi e greu să ne obişnuim cu ea. Chiar dacă trăim zilniccu ea, ne îmbărbătăm spunând că este doar o parte a cicluluinatural al vieţii, că nici viaţa nu ar exista dacă nu şi-ar conţinenegaţia etc. etc. etc. Moartea ne pune în faţa definitivului. Cudispariţia cuiva de lângă noi percepem ceva definitiv şi fără nicio putinţă de a mai repara, reface, relua ceva din ceea ce a fost ampierdut o bună parte a propriei noastre vieţi. Oricât ar părea deciudat, suntem profund ataşaţi de rutina zilnică, de obişnuinţeleexistenţei noastre. Puşi în faţa realităţii că trebuie să ne creăm,pentru a putea trăi mai departe, altele noi, suntem speriaţi,panicaţi, debusolaţi. Mereu şi mereu omul este nepregătit pentrumoartea celor din jur, mai ales a celor dragi din jurul nostru şimai ales profund nepregătiţi pentru propria moarte. Nu suntempregătiţi nici să o primim, nici să o înţelegem şi nici măcar săvorbim despre ea.
Media a oferit unul dintre cele mai jalnice spectacole în acestezile. Un număr impresionant de legi, cutume şi norme de bun-simţ aufost călcate în picioare în primul rând prin gonflare. Pe fiecaredetaliu s-a pus lupa senzaţionalismului, care l-a mărit până lamonstruozitate. Şi-au dat cu părerea despre sinucideri, normelebisericii ortodoxe privind slujbele de înmormântare, procesepsihice profunde, condiţia artistului, viaţa şi mariajele MădălineiManole toată puzderia aia de băgători de seamă prezenţi lateleviziuni oricând şi vorbind despre orice. Tăcerea prindeclinarea competenţelor într-un domeniu sau altul este un semn albunului-simţ. Românii chemaţi să vorbească la televizor nu aubun-simţ. Ce treabă are doamna doctor de ochi cu credinţa şi cuatitudinea Bisericii Ortodoxe privind sinuciderea? Ce relevanţăavea motivul divorţului de primul soţ (şi el răposat, Dumnezeu să-lierte şi pe el) pentru ca doamna avocat să ofere amănunte pe careun avocat şi-un duhovnic ar trebui să le ferece bine în numelebunului-simţ? Şi de ce era nevoie să se supraliciteze până lapenibil valoarea artistei? De fiecare dată când moare câte-unartist, cioclii televiziunilor descoperă în el o mare valoare, celmai iubit fiu al naţiei, o pierdere ireparabilă pentru culturaromână. Fac aici o paranteză: presa lumii are un departamentimportant în redacţii de ferpare. Sunt fişate sute, mii depersonalităţi şi fiecare detaliu şi fiece informaţii sunt rigurosverificate. Mai ales într-un necrology, jurnalele nu îşi potpermite să ofere informaţii greşite şi aprecieri înregistrate subimperiul emoţiilor imediate.
Imediat, după ce se decretează, brusc şi probabil de către aceeaşicare ar fi trântit artistului uşa în nas în timpul vieţii acestuia,valoarea inestimabilă, se duc discuţiile spre teme politice şisociale, se delirează despe condiţia artistului în România. Şi aparalţi şi alţi invitaţi speciali care şi ei au păţit la fel, au fostsau sunt nedreptăţiţi la fel etc.
Decenţa, bunul-simţ ne invită să nu intrăm -nici măcar să nuambiţionăm să intrăm - în intimitatea gândurilor, trăirilor unui omcare nu şi-a mai putut duce viaţa. Imposibilitatea de a nu maiputea fi împăcat cu tine însuţi se produce în timp şi are încomponenta sa fapte, trăiri, spaime, aşteptări, frustrări pe careadesea nici cel în cauză nu le-ar putea numi. Dacă le-ar fi pututnumi le-ar fi conştientizat, le-ar fi adus la lumină, le-ar fianalizat şi, poate, s-ar fi împăcat cu ele. Printre altele, s-aspus că Mădălina Manole suferea că nu mai avea succesul deodinioară. Cât timp am condus o revistă cu un uşor accent demondenitate, am întâlnit şi intervievat oameni ce cunoscuserăgloria. Fuseseră, cei mai mulţi, fericiţii beneficiari aiconjuncturilor excepţionale. Străluciseră o perioadă şi viaţa îireîntorsese către ceea ce erau ei înainte ca şansa să le surâdă.Cei mai mulţi conştientizaseră că gloria lor se născuse dinîntâlniri fericite. Nefericiţii nu se împăcau cu pierdereastrălucirii de odinioară şi revenirea lor în rândul oamenilorobişnuiţi.
Când şansa ne pune mâna în cap, credem că meritul e al nostru. Cândea ne părăseşte, de vină sunt ceilalţi. Şi, totuşi, nimeni, sau mainimeni, nu îşi ia viaţa din această pricină. E greu de suportat,dar nu imposibil!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
