In versiunea scenica a regizorului G?bor Tompa, Rinocerii lui Eugen Ionescu invadeaza scena mascati, drapati in robe negre. Cu miscari lente si sigure, ei se instaleaza pe scaune, isi scot telefoanele mobile si incep sa-l terorizeze pe Berenger cu nesuferitele lor semnale sonore. Cunoscatorii mai varstnici, care isi aminteau spectacolul lui Lucian Giurchescu din anii 1960, au strambat din nas: solutia li s-a parut facila, lipsita de inventivitate, o simpla glumita nedemna de asa piesa.
Mie, dimpotriva, solutia mi s-a parut adecvata si cu impact. Ea te face sa reflectezi asupra conditiilor in care se recepteaza astazi actul teatral. Nu fac parte dintre nostalgicii vremurilor in care lumea se imbraca in haine de seara pentru a merge la teatru; vestimentatia comoda si fara pretentii, numita odinioara "sport", astazi casual, este perfect acceptabila, cu conditia sa miroasa a proaspat. Noutatea neplacuta consta in accesoriile cu care se intra in sala de teatru. Scriitorul Renaud Camus povesteste ca, asistand la un spectacol intr-un teatru din Roma, a remarcat o doamna eleganta, bine aprovizionata cu pachetele si sticlute, pe care le-a lasat, o data golite, sub fotoliu, intr-un morman de gunoi. Prajiturelele numite madlene l-au ajutat pe Proust sa-si evoce momentele cruciale ale existentei, intre care experientele teatrale n-au lipsit. Este improbabil, insa, ca el sa le fi degustat in timpul reprezentatiei date de La Berma, alias Sarah Bernhardt, cu Fedra lui Racine, la Comedia Franceza. Daca nu bea si nu mananca, spectatorul rumega: mesteca gumita parfumata, fiind auditiv inofensiv, dar vizual dezagreabil.
Toate cele de mai sus palesc, insa, in comparatie cu efectele gadget-urilor. Pe cand ceasurile electronice erau o noutate, ele erau puse sa marcheze, prin tiuituri, sferturile de ora. Pagerele au avut o voga efemera, dar telefoanele mobile, din pacate, nu. Insistente, dragute, mereu mai perfectionate, ele sunt ca niste copii iubiti si rasfatati, care nu pot fi lasati, in nici un caz, acasa. Spatiile publice sunt invadate de semnalele lor sonore care, cand nu pastiseaza in maniera kitsch fraze muzicale celebre, emit mesaje grobiene de tipul "Stapane, te cauta un fraier!". Degeaba publicului i se atrage atentia, mai cu blandete, mai cu strictete, sa-si inchida telefoanele, mereu se gaseste cineva care "uita", al carui telefon, varat in strafundurile greu accesibile ale unei sacose, de cele mai multe ori o simpla punga din plastic fosnitor, suna din ce in ce mai tare, iar incercarile stangace si precipitate de a-l gasi perturba si mai mult atmosfera. La noi nu s-a incetatenit, ca la americani, opinia ca telefonul mobil, departe de a fi o marca a distinctiei sociale, indica, dimpotriva, o pozitie subalterna, de persoana care trebuie sa fie mereu disponibila la chemarea superiorului (at his beck and call), fie acesta sef sau partener de viata. Sa admitem ca va veni si aceasta, iar telefonul va ramane mut. Din pacate, tehnica avansand mereu, apar alte manifestari diabolice. Telefonul mobil s-a metisat cu aparatul foto, astfel incat spectatorii, in ciuda avertismentului ca fotografiatul si filmatul sunt strict interzise, clipesc silentios din luminite, transformand sala intr-o reuniune de licurici. Apoi, telefoanele perturba vizual din cauza spectatorilor plictisiti, care le lumineaza pentru a se conecta la Internet ori a-si reciti mesajele, sau care, pur si simplu, le butoneaza mecanic, ca tic nervos, asa cum se bate darabana cu degetele pe masa.
Teatrul este o arta democratica si nu trebuie sa uitam ca spectatorii din vremea lui Shakespeare, in timp ce priveau scena, comentau si mancau. Totodata insa, astazi este o arta minoritara, care nu se poate sustine doar din incasari. De ce nu am cuteza sa visam, in acest caz, ca accesul in sala de teatru sa fie permis nu pe baza unui bilet cumparat, ci printr-o selectie prealabila? Spectatorul ar fi dator sa-si motiveze interesul pentru spectacol printr-o scrisoare de intentie, ar fi eventual supus unui interviu prin care sa i se verifice seriozitatea, ar fi pus sa semneze un angajament inainte de a fi admis in sala, fara apa, fara mancare si, mai ales, fara telefon mobil. Este poate singura modalitate de a opri invazia rinocerilor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
