Pe la prânz, coloana infanterieisovietice intră in Timişoara, inceată şi prăfuită ca un vierme depământ. O za ca oricare alta in lanţul de capete cu stea roşie infrunte, Ivan Ivanici bătea pasul in rând cu fratele lui mai mic,Saşa Ivanici, alături de care luptase tot drumul, de la Stalingradşi Kursk până la porţile acestui oraş de câmpie dominat de câtevaclopotniţe.
Ostaşii lui Stalinajunseră in curând in centrul urbei, flancaţi de curioşii adunaţisă vadă şi să fie văzuţi. Pe puţine feţe se citea veselie. Cele maimulte priveau in gol, ca ochii dintr-o fotografie de grup.Jandarmii inşiraţi de o parte şi de alta a paradei scrutau temătoribuchetele de flori lansate de ici-colo la picioarele ruşilor,căutând printre tulpinile trandafirilor coada grenadei care ar fideclanşat măcelul.
Regimentul opri laumbra sălciilor de pe malul Begheiului, in spatele catedraleiortodoxe. Până ce bucătăriile de campanie aflate undeva la spatelecoloanei, cu gulaşul bolborosind din mers in cazane, aveau să seinstaleze, soldaţii lepădară uniformele, bocancii şi obielele dinpicioare şi săriră in apa călâie a canalului. De pe poduri,locuitorii oraşului ii priviră consternaţi, păstrându-şi insăpentru ei replicile.
După ce gameleleaburinde fură golite, linse şi clătite in râu, soldaţii primirăliber câteva ore şi se răspândiră prin birturile Iosefinului.Căldura sfârşitului de vară topea asfaltul, aproape că li se vedeauurmele de bocanci de la bariera oraşului până la cârciumele undeintraseră cu zgomot ocupând toate mesele libere.
Ivan Ivanici şi ailui ochiră o berărie şi se ingrămădiră la răcoarea ventilatoruluide pe tavan. Rând pe rând, ceilalţi clienţi işi plătiră consumaţiaşi ieşiră, doar câţiva mai rămaseră la pult. Ivan Ivanici ceru berela toată trupa. Invăţase cum se spune pe româneşte bere laBucureşti. Acolo şi-a lăsat jumătate din camarazi, care segrăbiseră să işi potolească setea la muzeul de naturale. Băieţii auspart uşa şi au luat la rând borcanele cu exponate. Au aruncat pepodea organele şi avortonii şi au băut alcoolul. Peste puţin timpau căzut şi ei pe podea unul câte unul, ca muştele. Aproape o sutăde muşte. Când a aflat grozăvia, el tocmai cerea incă un rând debere intr-o crâşmă din Ferentari.
Acum insă era in altoraş, după un drum infernal, un şmirglu lung de sute de kilometricare-i tocise picioarele până-n fund. Chelnerul veni spre masa luişi se aplecă de mijloc.
- Bere! strigă IvanIvanici sigur pe el şi râse in hohote de figura uimită a omului cuşorţ negru. Işi aprinse apoi o mahoarcă.
Chelnerul seintoarse grăbit cu mâinile pline de halbe, le puse pe masă, scoasedin buzunarul şorţului câteva pătrate de carton şi impărţi berea latoţi, cu câte un carton sub fiecare halbă.
Camarazii apucarăhalbele, cinstiră şi dădură iute pe gât, până la fund, după careronţăiră cartoanele. Birtaşul ii observă uluit.
- Auzi, mai aibiscuiţi d-ăştia? făcu spre el Nicolai Stepanovici, pifanul dinOdessa pe jumătate român.
Talul fugi la pultşi se intoarse cu un teanc. După numărul lor calcula consumaţia,dar acum nu conta. Oricum, banii nu mai aveau valoare.
După incă zecerânduri, când şi butoaiele de bere fâsâiau pe terminate, soldaţiise ridicară, plătiră cu un ceas de buzunar din aur şi ieşiră. Inurma lor, birtaşul deschise căpăcelul ceasornicului şi citi numeleproprietarului păgubit, un anume Joseph Roth. Ridică din umeri,scoase din buzunar şi puse in casa de bani câteva bancnote incontul notei de plată a ruşilor, iar ceasul il prinse la vestă.Mândru nevoie mare, ieşi aşa in oraş. Chiar pe strada lui, opatrulă sovietică il opri. Ivanii ii cercetară ceasornicul şi sezgâiră la literele ştanţate inăuntru fără să leinţeleagă.
- Joseph Roth! citicârciumarul pentru ei.
- Aaa! se edificarăsovieticii, il inşfăcară scurt şi-l urcară in tren spre Siberia, nuinainte să rechiziţioneze ceasul.
Cu gândul la odihna ce-i aşteptasă bată la uşă, Ivan Ivanici şi ceilalţi se prezentaseră lacomandament, unde işi primiră repartiţiile pentru noapte. Adresa lacare el, fratele şi incă patru trebuiau să ajungă era tot inIosefin aşa că, pe drum, se gândiră să mai tragă o dată la berărie.Găsiră localul inchis şi se infundară in altă bodegă, unde gustarăvodcă din belşug, mestecând scrumbioară afumată. Se pregătiserălocalnicii, nu-i vorbă!
Plătiră şi aici cuun ceasornic de buzunar din aur şi se clătinară spre gazda lor inmiez de noapte cu lună. Erau rupţi de oboseală şi băutură, darveseli măcar datorită ultimei. Plecaseră de atâta timp de acasăincât aproape le dispăruse dorul de ea. Câteodată, ca şi acum, iiapuca insă nostalgia şi se repezeau ca nebunii să strângă in braţestâlpii de telegraf sau telefon unşi cu catran. Odată ce intâlneaumirosul acesta se simţeau ca acasă oriunde ar fi fost şi nu s-armai fi dat duşi.
Ivan Ivanici işizorea insă mereu camarazii şi incet-incet, din stâlp in stâlp,inaintară spre destinaţie. Până acolo impuşcară cinci potăi ceieşiseră pe sub gard să-i muşte şi snopiră in bătaie doi jandarmiromâni care le făcuseră semn să cânte mai incet, totul in beznadeplină a clădirilor din jur, in ale căror geamuri lumina galbenă abecurilor publice decupa spaima locatarilor.
Lătratul câinilor deprin curţi şi impuşcăturile din ce in ce mai apropiate o făcurăatentă şi pe gazda de pe strada Ciprian Porumbescu, care se arătăla poartă.
- Bună seara,tovarăşi! De când vă aşteptam! rosti aceasta avântat şi totodatăgreoi, ca din ghidul de conversaţie pentru prietenii ArmateiRoşii.
Ruşii făcură ochiimari şi se opriră, incercând să nu cadă din picioare. Ivan Ivanicicercetă ordinul de incartiruire, numărul de pe casă şi găsi căaceea era adresa stabilită. Nu scria insă niciunde că gazda loreste o femeie şi incă, se pare, o femeie singură. Intrară cu toţiiin curte, apoi in casă, trecură prin bucătărie şi luară loc la masăin camera cu pian, toaletă cu oglindă şi pat imens cu baldachin.Stăteau pregătite deja aici platourile cu pateuri calde şi carafelede vodcă insoţite de un pluton de păhăruţe, să fie.
Gazda turnă de băutşi incercă un toast:
- Bun venit ArmateiSovietice eliberatoare! Eu, Gizela Halle, in numele comuniştilorromâni din acest cartier, vă aşteptam să rupem impreună jugulcotropitorilor, să păşim impreună pe calea progresului! Proletaridin toate ţările, uniţi-vă!
- Mulţumim deprimire! inchină Ivan Ivanici bucuros şi duse la gură păhăruţuldeodată cu ceilalţi.
Femeia ţâşni imediatsă le umple la loc:
- Si soţul meu afost comunist! Dar l-au omorât americanii la bombardament acum douăluni! N-a mai apucat, săracul! Si cât işi dorea să văvadă!
- Lăsaţi, tovarăşaGizela, că ne ocupăm noi şi de capitaliştii ăia! Numai să terminămcu friţii! o asigură Ivan Ivanici masându-şi coapsele.
- Să faceţi bine!scrâşni gazda şi ieşi in bucătărie să mai aducă ceva.
Ivan Ivanici işiturnă şi bău liniştit. Il strânse de după umeri pe frate-su, sesărutară de trei ori pe obraji, işi ciocniră frunţile şi se privirăcu nesfârşit drag. Luară alte păhăruţe pline şi le aruncară pestecap. Râseră din toată inima, mai luară două, se simţeau in largullor, aveau să doarmă apoi ca oamenii, războiul era in altă parte,nici nu era.
Deodată, dinbucătărie se auzi un ţipăt. Apoi incă unul. Ivan Ivanici sări de pescaun şi năvăli pe uşă. Il văzu pe Serghei Sergheevici lipind-o pefemeie de maşina de gătit, cu fusta ei in mâini, căutându-şi febrilplăcerea. Fără o vorbă, Ivan Ivanici il puse jos cu pumnii şi iltâri afară in pridvor.
- Asta acolo doarme!hotări sergentul. Să ne iertaţi, tovarăşa Gizela! Intre noi,comuniştii, nu se face!
- Vă mulţumesc,tovarăşe Ivan Ivanici! Oricum, n-a apucat să... Dar, dacă nu eraţisă...
- Am eu grijă! zâmbibărbatul şi intră in cameră. Gata, băieţi, la culcare! Vă intindeţifoile de cort in bucătărie.
Soldaţii seexecutară. In zece minute, sforăiau cu toţii. Gizela Halle se culcăin patul ei, cu Ivan Ivanici in faţa uşii oprind accesul celorlalţiinăuntru.
A doua zi, coloanase adună şi ieşi din Timişoara spre Lipova. La nici un kilometru,Saşa Ivanici căzu cu gâtul sfredelit de un glonţ rătăcit. IvanIvanici ingenunche lângă el şi işi apăsă mâna pe gaura din careţâşnea sângele fratelui. Strigă după sanitar dar toate feşele dinlume nu puteau opri viaţa să se scurgă din trupul căzut lapământ.
Ivan Ivanici luă inbraţe corpul lui Saşa şi se intoarse spre oraş. Comandantul depluton il urmări cu privirea dar nu incercă să-l oprească.Sergentul ajunse la cimitir. Găsi lotul ostaşilor sovietici şirămase acolo până ce groparii au aşternut trupul fratelui inpământ. Apoi dezertă. Se duse la Gizela Halle acasă, se strecurăinăuntru şi ii ceru ajutorul. Femeia il ascunse degrabă in pod,acolo unde şi soţul ei se pitise cu anii.
Trecuseră mai bine de zece anide când Ivan Ivanici se ascundea in podul casei de pe CiprianPorumbescu. In acest răstimp, Gizela Halle se asigurase cătovarăşul dezertor nu duce lipsă de nimic şi ii trimisese laplimbare pe toţi cei care veneau periodic să o intrebe dacă nu ştienimic de cel dispărut de la oaste. In câteva rânduri ii lăsasechiar să cotrobăie prin casă după cel căutat, dar ascunzătoarea işifăcuse de fiecare dată treaba.
Desigur că, incă dinprimul moment, Gizela işi pusese intrebarea dacă face bine ceea ceface şi dacă nu cumva, adăpostind un fugit, trădează măreaţa cauzăcomunistă. Amintirea incercării de viol curmate la timp, faptul căIvan Ivanici işi pierduse fratele, precum şi Ivan Ivanici insuşi iispuneau insă că omul nu işi nega convingerile proprii şi nici peale ei. Că pur şi simplu luase decizia să rămână acolo pentru a ficât mai aproape de dragul lui frate şi, s-a văzut cu timpul, de ea.Căci, dacă nu din primul an, cei doi se avură ca soţ şi soţie.Oricum, Gizela se obişnuise incă dinainte să-şi consume căsnicia inpod, departe de ochii lumii.
Iar atunci cândsovieticii au părăsit teritoriul ţării şi vizitele lor pePorumbescu au incetat, Gizela Halle l-a căutat pe unul dintrefoştii tovarăşi de ilegalitate, ajuns şef la evidenţa populaţiei.Aşa, Ivan Ivanici a devenit Ion Aluion, cu acte in regulă şi aputut ieşi pe stradă după atâta amar de vreme.
Acum, că nu-l maicăuta nimeni, Ivan Ivanici işi făcu un obicei zilnic in a merge lacimitir. Aici adăsta cu orele, mai plivea buruienile, mai sădea otufă de trandafiri, văruia bordura de cărămidă, câte nu găsea defăcut. La sfârşit destupa sticla şi trăgea din ea, cu ochii ţintăla brazda sub care odihnea Saşa şi dedesubt, deasupra, in stânga şiin dreapta alţi nouăzeci şi nouă de tineri aruncaţi acolo fărănume. Si erau cinci asemenea gropi comune cu inscripţia "eroisovietici" fără alte detalii. Doar ofiţerii aveau morminteindividuale. Nu de puţine ori, Ivan Ivanici, amorţit de durere şibăutură, se prăbuşea pe pământul proaspăt intors incercând să seadâncească in el inainte să adoarmă. Când se trezea, in dimineaţaurmătoare, lua săpăliga şi refăcea stratul de trandafiri,indiferent la groparii care işi vedeau de morţii lor, trecândincoace şi incolo, făcându-se că nu-l observă. Stiau cine e,băuseră de atâtea ori impreună, nu-i aveau treaba, un mormânt inminus de ingrijit.
Apoi, intr-o seară,Ivan Ivanici a văzut câinii. Maidanezii dezgropau oseminteleaşezate mult prea la suprafaţă şi plecau cu ele in dinţi. Aşa ainceput nebunia lui. Omul s-a pus să-i urmărească zi de zi princimitir şi mai departe, prin oraş. Strângea in urma lor toateoasele, le băga intr-un sac şi noaptea, pe ascuns, le ingropainapoi in mormântul comun. Pe zi ce trecea aduna tot mai multe. Numai făcea diferenţa. Ingropa tot ce găsea pe stradă: oase de găină,de porc, de vită sau om. De acum, toate i se păreau oaselecamarazilor, ale fratelui. Nu peste mult timp, Ivan Ivanici dispărufără urmă.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
