ROMAN SERIAL / Gde Buharest (10). Nu se mai găseşte votcă

E foarte probabil ca toate mişcările ce-au schimbat faţa lumii să fi fost anunţate, pregătite, dacă nu cumva chiar declanşate de fapte d-astea mărunte. Nu de tot mărunte, ci dintr-acelea care pe moment par a nu avea nici o noimă, dar care, analizate mai târziu la rece de către oameni inţelepţi, nu aşa ca el, se dovedesc a fi flama ce a aprins butoiul cu pulbere. Dacă luăm ca un exemplu ce se petrece acum, sigur e că lumina istoriei viitoare le va afla altceva decât sunt. Iată, să luăm acest mărunt fapt că nu se mai găseşte votcă. Este el un fapt mărunt? Tăicuţul, drăguţul de Mişa, crede că omului, mujicului mai ales, i se intunecă mintea dacă bea şi el, acolo, o duşcă, după slujbuliţă, şi nu mai e in stare să vadă limpede drumul. Nu drumul către casă, că p-ăsta il ştie fiecare şi legat la ochi, ei toţi sunt precum caii ăia care se intorc la grajd chiar dacă şi el, şi gospodarul trag un pui de somn mai acătării, e vorba de calea cea măreaţă pe care merge intregul popor şi nu e voie să calce vreunul pe alături sau să-l descalţe pe cel din faţa lui. Mişa, săracu’, nu ştie că, dimpotrivă, mujicului i se luminează ochii, braţul e mai ager şi mintea mai isteaţă, glasul mai hotărât şi inima mai vitează după o sticluţă, fie ea şi băută in trei. Fără votcă, bietul de Ivan devine trist, apatic şi-l apucă pustiul, bate crivăţul prin sufleţelul lui, tânjeşte şi se usucă de dor. Si ce nu a mai aflat tăicuţul lor este că dacă nu se mai bagă votcă, dacă prin complexe, prin crâşme şi ceainării nu mai e strop din agheazma cea de toate zilele, asta nu inseamnă că nu se mai bea. Oh, se bea, se bea mult, mult mai mult, dar cu mai multă infrigurare şi uneori in foarte mare silă! De ce să nu bei cu bucurie dacă tot e să bei, să ţi se aline şi ţie inimioara şi viaţa, oftând de plăcere şi nu de grija că amărâta aia de sticluţă se termină, ori că iar vine tov. Volodea şi iţi confiscă basamacul făcut de tine cu atâta trudă. Nu ştie el, Ivan Mihailovici, cu câtă nevolnicie incropeşti de-un căzănel de ţuicuţă?! Păi, ştie şi incă foarte bine. Toată ziulica trebuie să stai cu gura pe Marfuşka să nu arunce cojile de cartofi, să le pună in găletuşa de după uşă şi să le potrivească din zahăr şi dospire: nici crude, dar nici fleşcăite, nici dulci, dar nici acre; să stea cu ochii pe ele zi de zi şi, când sunt gata, haţ cu ele in alambicul improvizat pe aragaz. Ce dacă in tot blocul va incepe să miroasă a borhot, că nenorocitul de miros se strecoară pe scări poate până la administrator, iar de-acolo e purtat, in hainele lui sau doar in vorbele sale, până hăt departe la circa de miliţie, la cetăţenii care veghează să nu se incalce legea. Iar legea spune că n-ai voie să faci acasă nici un fel de ţuicuţă, nici măcar de leac. Asta e, dar toată lumea face: cei mai mulţi o fac pe aragaz, alţii o fac la grădiniţele lor dinafara oraşului: pe petecuţele alea de o sută de metri pătraţi au pus izmă, busuioc, cartofi, sfeclă, şi-au ridicat o cămăruţă din lemn, dar mai ales o baie, d-aia tipică, dar in care nimeni nu se mai desfată cu apă fierbinte, abur şi măturici plesnite pe spinare, ah, nu, acolo se pune alambicul care duduie la fiecare sfârşit de săptămână de zici că-s uzinele Mir inaintea predării la export a câte unui utilaj. Se bea, ce să ne mai ascundem după deget. Uite, chiar şi el, Ivan Mihailovici, bea la slujbă, dar nimeni nu i-a spus vreodată –nici nu ştie prea bine cine ar fi trebuit să-i dea indicaţii, poate Marfa Stanilova? – că ar fi cu sau fără voie de la stăpânire. De aceea, grija lui cea mare nu este votcuţa, ci sticloanţa. A băgat el de seamă că nu e bine să o laşi mai ales goală pe acolo: nici in sertarul birouaşului, nici in coşul de gunoi, nici la baie. O bună parte a timpului, Ivan Mihailovici imaginează noi şi noi locuri unde poate aşeza sticluţa pentru ca ea, sărmana, să se odihnească in pace: să te faci că o uiţi aşa pur şi simplu pe stradă nu se poate, să te prefaci că arunci la coşurile de gunoi nişte hârtii, in nici un caz ziare!, iarăşi e cu teamă multă, să o părăseşti ca un nevolnic la picioruşul băncuţei din parc e cu primejdie. O vreme le-a inecat in râu, dar când a sesizat că malurile sunt inţesate de ochi curioşi, prudenţa l-a făcut să-şi indrepte paşii către gropile de gunoi, apoi spre zona industrială unde stau grămezi de şpan şi steril, de ambalaje şi fiare. Atunci, in peregrinările sale cu sticluţa goală in geantă, a văzut Saproşkinov că toată lumea bea, pentru că toată lumea se invârtea bezmetică prin tot felul de locuri, cu priviri speriate şi teamă in suflet. Era clar că toţi voiau să scape de obiectul vinovăţiei lor - sticla, recipientul, do-va-da! Ei, şi de aici poate incepe totul: de ce să-l faci pe om să se simtă culpabil pentru ceva ce nu-i vina lui. Când omul e acuzat pe nemerit, se strânge in el multă furie, mocneşte ce mocneşte şi, deodată – pac, răbufneşte. Si nimeni nu va spune că totul a pornit la unii de la amărâta de votcă zilnică, iar la alţii de la nenorocenia aia de raţie de pâine, ulei, zahăr şi alte d’alea numai după ce-ai stat la cozi nesfârşite. Nu, nici pe departe: se vor găsi cauze adânci sociale, politice, economice. Se vor ivi eroi şi disidenţi, spirite luminate, vizionare, care au văzut viitorul. De fapt, lumea se va intoarce la ce-a fost inainte şi câştig de cauză va avea cel ce va da liber la votcă, dând şi un bun exemplu personal, cel care va va băga brânză, cartofi, ulei şi pufoaice fără restricţii la magazin.

 

Era clar: trebuia să se străduiască mai mult, chiar dacă nu ştia ce vrea să insemne exact acest lucru. Normal ar fi fost ca străduinţa să se asocieze muncii, dar e foarte puţin probabil ca Ivan Mihailovici să fi ştiut vreodată cu adevărat ce este munca. Aşa a fost să fie: nu toţi avem noroc in viaţă! Desigur, nu fusese niciodată un târâie-brâu, un ăla care să se aţină la mila altora. Slujbuliţă avusese, ce-i drept, tot timpul, dar fie că nu se omorâse cu firea, fie că aşa ii rostuise lui Dumnezeu, drăguţul de el, munculiţa lui fusese una in care nu avusese prea multe de făcut. Munca aia eroică, inălţătoare, care iţi umflă pieptul de mândrie nu se intersectase cu drumurile lui, dar nici nu-şi dusesera unul altuia dorul.

Viaţa lui Ivan Mihailovici căpătase o curioasă turnură când ajunsese la oraş. Oftase el din greu, oftase şi mamă-sa, oftase şi tată-său gândindu-se că dacă el pleacă la oraş nu va mai avea pe cine să altoiască din tot sufletul şi cu neasemuită dragoste părintească, dar de plecat plecase. De şcoală nu-şi amintea cu mare plăcere şi asta nu pentru că i-ar fi produs cine ştie ce traume, nelinişti, frustrări ivite din zidurile coşcovite ale internatului, de frigul indurat sau de mâncarea cam pe sponci. In fond, văzuse partea bună a şcolii: nu trebuia să faci nimic pentru toate astea; să mergi la clasă, să te intorci de la clasă, să zgâieşti ochii pe pereţi prefăcându-te că asculţi profesorii sau că inveţi in sala de studiu, să te mai incaieri cu colegii, să cureţi cartofi, munţi de cartofi atunci când iţi venea rândul la bucătărie, să speli dormitoarele, holurile şi wc-urile când erai de serviciu nu acoperea ceea ce ii oferea lui şcoala. Trecuse printr-insa fără nici o bucurie, dar şi fără vreun resentiment. Nu a inţeles niciodată de ce trebuia atâta bătaie de cap spre a invăţa tot felul de bazaconii, adică să despici firu-n patru când lucrurile sunt atât de simple; este ceea ce este, de ce trebuie să mai ştim şi din câte părţi e alcătuită o plantă sau de ce religia e opiumul popoarelor. In fond, plăntuţele tot cresc, dacă bunul Dumnezeu rânduieşte ploaie şi după aceea pune pe cer un soare galben, rotund şi frumos, care te incălzeşte şi pe tine şi pe firu’ ăla abia ieşit din pământ, apoi tot se usucă dacă vine toamna, şi tu nu trebuie să te ingrijeşti de ce va să vină pentru că la primăvară o să-l vezi din nou dând din pământ, iţindu-şi mai apoi o floare, şi tot aşa, mujicului degeaba ii bagi in cap că nu există Dumnezeu, că popii il păcălesc cu moaştele alea şi cu apa sfinţită, că el tot o să creadă că există ceva deasupra noastră, a oamenilor, ceva care ne veghează viaţa şi toate sunt de la el: şi alea bune, şi alea rele, iar drăguţul de el le ştie şi are grijă de toate, chiar dacă te duci la biserică şi i te inchini, fie că stai la cârciumă şi plin de obidă il mai şi injuri. Becul tot se va aprinde dacă tu invârţi comutatorul, iar sovietele au decis ca lampa lui Ilici să ajungă până şi in cătunul tău, de ce să mai strici rânduiala şi să mai umbli după potcoave de cai morţi spre a vedea cum se face curentul şi cum vine el pe sârmă?

De aceea, nu i-a plăcut şcoala şi nici nu i-a inţeles prea bine rostul. La ce bună atâta sminteală când tu va trebui să ştii doar cum se dă drumul maşinii, unde şi cum trebuie să aşezi bucata de fier, cât timp trebuie să o laşi acolo, să o scoţi, să o arunci in maldărul de piese din lada de lângă tine şi să pui altă bucată de fier?! Ceea ce nu inseamnă că s-ar fi dat in vânt după astfel de indeletniciri şi nici nu jubila asemenea altora la gândul ca va termina şcoala, va intra in producţie, va avea salariul lui şi odată şi-odată poza ii va fi pusă la gazeta fruntaşilor. Nuuuuu! El ar fi putut face orice cu aceeaşi conştiinciozitate, fără nici o tulburare sufletească. Asta il invăţaseră să facă, asta va face. Nici mai mult, dar nici niciodată mai puţin!

 

 

Fragmente din romanul "Gde Buharest", predat Editurii Polirom-Cartea Românească