Ziarul de Duminică

ROMAN SERIAL / Gde Buharest (4). Cu gandul la Siberia

ROMAN SERIAL / Gde Buharest (4). Cu gandul la Siberia
23.06.2009, 15:52 24

 
Fusese de-ajuns ca o singura data intr-o viata de functionar Marfa Stanilova sa deschida gura si linistea lui se dusese pe apa Volgai. A fost intotdeauna un slujbas constiincios. De cand fusese condus in acest birou nu lipsise nici macar o singura zi, dar ce spune el de absente – nu intarziase nici macar un minutel. Sigur, nu se pun intarzierile din pricini de forta majora cum ar fi inghetarea mijloacelor de transport, acoperirea orasului cu nameti de zapada de nu se mai vedeau pietonii cu locatarii de la parterul blocurilor, doliurile nationale (pret de cateva clipe pe Ivan Mihailovici il coplesi nostalgia gandind cat de frumoase erau zilele alea cand toata Moscova era in lacrimi si in negru iar autoritatile parca dadeau invoire la votca pentru ca poporul sa treaca mai usor peste starea de adanca durere, si ce dese fusesera ele in urma cu doar cativa ani!) ori mahmurelile de luni. Atunci, pana si Marfa Stanilova intarziase, nu stia asta foarte sigur, dar avea el o banuiala care-l facea sa aiba sufletul impacat. Nu plecase niciodata inainte de patru si jumatate, chiar daca - si asta la inceput, cand nu avea suficienta experienta - ii ardea sufletelul de dor, se usca precum malinul din curtea gospodariei parintesti, ardea tot si se invapaia asemenea scorusului din parcul de cultura si odihna "Jdanov" pentru ca fusese lacom si nu-si dramuise bine ziua de munca. Nu, rezistase eroic pe baricadele muncii, indatoririlor sale fara sa creada ca pentru asta merita o recompensa (niciodata nu-si spusese "Pentru asta meriti o votca, Ivan Mihailovici!"), dar si fara sa se mustre ca mananca painea poporului degeaba. Si-acum, dintr-odata, Marfa Stanilova (fie-i numele pomenit numai la trecut!) deschide gura si spune, asa, alb, ca si cum i-ar fi stat demult pe limba: "Dumneata, Ivan Mihailovici, ar trebui sa te straduiesti mai mult". Mai rau, mai agasant e ca din cand in cand o vede in cupola vascoasa a timpului, deplasandu-se ca pe o orbita si repetandu-i intruna cu diverse intensitati: incet, abia auzit, de parca ar fi o soapta de tainuire intre cei care stau la coada pentru o sticla de votca: "Cine mai pune de-o juma, cine mai pune de-o juma?", sau tare, de-ti tiuie urechile: "Nu s-a bagat azi votca, nu s-au bagat azi pufoaice". Dar vocea Marfei Stanilova e egala, nu pune si ea acolo un accent, ca sa poti intelege ceva, cum ar fi: "Dumneata, Ivan Mihailovici…" - accentuat, insinuant, adica, atentie, despre dumneata e vorba, nu despre altcineva – "...ar trebui sa te straduiesti mai mult" – spus alb, fara importanta, ca si cum i-ai zice unui mujic "Mergi acasa, betivule", fara patima, repros, ori, Doamne, fereste, manie proletara.
S-ar putea sa-l dea afara! Sigur, asta e, ce poate sa insemne "sa te straduiesti mai mult" decat ca pana acum ai ars gazul de pomana, ai taiat frunza la caini, ai tras mata de coada, ai consumat fara sa produci? De fapt, asta vrea sa fie "ar fi trebuit sa te straduiesti mai mult", sau "daca te-ai fi straduit mai mult, nu ai fi ramas fara slujbulita". Un fior rece, siberian, ii strabatu sira spinarii. Alunga cat putu de repede gandul acesta. Aici e ordine desavarsita, institutia, sistemul sau ce Dumnezeu o fi nu ar putea functiona in absenta unuia dintre ei. Tocmai pentru ca pe ceilalti, daca si cati or mai exista, nu i-a vazut niciodata, se simte mai in siguranta, Marfa Stanilova este suficienta, este partea si intregul totodata, iar ea nu ar putea fi nici parte, nici intreg fara el. Daca pe el l-ar da afara, asta ar insemna ca si pe ea… Ivan Mihailovici se poate gandi la multe, dar la asa ceva – niciodata! Indoiala insa il mai munci o vreme: bine, dar si el parea ca luase locul cuiva: biroul era exact ca si acum, samovarul tot racit, iar paharutul, in primul sertar, dadea semn ca abia asteapta sa-i umezeasca buza. Se lumina la gandul ca pe predecesorul lui nimeni nu-l daduse afara, nimeni nu-i spusese "dumneata, Feodor Feodorovici, ar trebui sa te straduiesti mai mult", nu, pur si simplu murise de moarte buna!
S-ar putea sa-l cheme Inaltimea Sa si sa-i frece ridichea. Pentru atata lucru nu si-ar fi racit Marfa Stanilova gura de pomana! Pai, nu s-a dus el de doua ori singur-singurel la Inaltimea Sa stiind ca a venit vremea sa-i traga un perdaf, sa tune si sa fulgere, sa-l ameninte cu gazeta de perete, cu votul de blam, cu Siberia? In lunga sa ucenicie pe langa Tovkolea, invatase naravurile sefilor. Mai intai ca unui sef nu trebuie sa-i placa ceva din ce faci tu. Esti un neispravit, un lenes, un incurca-lume, iar daca nu ar fi el s-ar duce lumea de rapa. Ce faci, faci prost si el trebuie sa indrepte, adica nu mai pune el mana sa le indrepte dar iti spune cum le-ar fi facut el sa iasa perfect. Apoi, mai invatase Ivan Mihailovici ca sefii cei mari abia cand tac, cand nu te mai vad, cand nu mai catadicsesc nici macar observatie sa iti faca sunt cel mai suparati. De aceea, uneori se ruga de Tovkolea sa-l mustruluiasca, sa-l faca cu ou si cu otet. Daca nu reusea – iar Tovkolea continua sa se uite la el ca la o absenta –, atunci facea el una boacana: sforaia in timpul sedintei, il lasa sa doarma pana pe la pranzisor, desi stia ca e asteptat la raionala de partid, ba o data i-a incurcat intentionat discursurile, astfel ca tovarasul a vorbit despre necesitatea maririi productiei de otel in fata unor prea cinstiti colhoznici, care au dat cuviincios din cap si au aplaudat cu tragere de inima la sfarsit. Numai ca Tovkolea si-a dat seama si, Doamne, ce a fost la gura lui; toate vorbele rele despre dusmanul de clasa, despre sabotori, despre tradatori si despre ce patesc toti astia s-au auzit la adresa lui Saproskinov!
Asa si cu perdaful tras de Inaltimea Sa. De zis a zis multe, l-a facut ca pe un nevolnic ce e. Ei, si, i-a cazut conciul? I-a luat cineva boii de la troica? A transpirat un pic, a putut sa ajunga la birou fara sa se tina de pereti, nu i-au cazut galoanele – nu ca ar avea, dar asa se zice! - ca a aparut la rubrica "Asa nu" a revistei satirice de perete "Ghimpele", insa Inaltimea Sa nu a avut inima aia sa-i dea vot de blam, si nici sa-l trimita, poate in semn de avansare, in Siberia. Asa ca Siberia, draguta de ea, a ramas acolo, la ea acasa, frumoasa, mandra si bogata, si fara el. Nici o paguba, si-a zis Ivan Mihailovici melancolic, si-acolo or trai oameni, si-acolo s-o gasi vreo sticluta care sa-ti aline viata, sa ti-o implineasca, si-acolo, daca esti constiincios, poti accede la functionar II, clasa III, ba chiar la mai mult, isi zisese el cand auzise ca taigaua siberiana e plina de oameni care au facut si-au dres, adica de oameni foarte importanti si foarte bine caliti. Toti cei care decretau ca au fost acolo se mandreau de cat de puternici, de eroi, de siberieni s-au intors ei. Ivan Mihailovici ii admira, ii respecta, ii ajuta sa iasa de sub masa si, uneori, chiar le ravnea caciula din blana de samur pe care le-o punea duios sub cap spre a le fi somnul mai dulce. Dar, cu toate acestea, era mai bine asa: Siberia - la dansa acasa, iar noi - aici la noi. E tare bine, de ce sa ne incurcam unul de altul? O neliniste il mai frisona cand se gandea ca, totusi, nu are stofa de erou si ca nu se va arata niciodata atat de firoscos ca ai de zic crunt: ‘Io, io, cetatene, am fost acolo, am fost, ma intelegi, in Siberia!"
Pe Ivan Mihailovici nu-l apuca prea des astfel de melancolii. Ba, ca sa fim onesti, viata nu-i fusese prea adesea tulburata de vreun gand care sa nu-i dea pace minute, ore, zile, ani, dupa cum auzea in jurul lui ca-si pierd altii timpul. Totul fusese clar, senin, neted, ca si cerul albastru de vara pe care il vedea in copilarie din otava in care se pravalea dupa doua ceasuri de cosit. La fel, dar mai putin tulburator. Iar grija sticlutei aparuse doar in urma cu cativa ani, semn probabil al batranetii. Al batranetii Marfei Stanilova (fie-i talpa iadului tovaras de veci!) care fie ca o apucase pe drumuri rele in ultima vreme si-si tragea sticluta aproape de sufletul ei, fie ca, pur si simplu, nu mai avea tinere de minte si uita unde o ascundea. Si-acum, dintr-o data, aparuse acest gand al straduintei sale care ar fi trebuit sa fie mai mare, gand ce-i tulburase oarecum viata de functionar: ori de cate ori aparea Marfa Stanilova, Ivan Mihailovici simtea un fel de fior trecandu-i pe sira spinarii. Nu era ceva profund nelinistitor, ci mai mult o curiozitate: pentru prima oara era obligat sa se uite cu atentie la ea, la Marfa Stanilova, incercand sa citeasca pe chipul, pe mustacioara, pe tunica ei ce-a vrut sa spuna. Faptul ca nu putea deslusi nimic, dar absolut nimic, il linistea, totusi, profund, iremediabil si imediat, dupa ce ea iesea din birou, sau, ma rog, se evapora, se ridica la ceruri, intra in podea, se teleporta. Dracu’ stie ce facea!
 
 
Va urma

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO