E bine cand capul comanda si picioarele asculta. Picioarele lui Saproskinov ascultau supuse de mintea lui: daca dumneaei a comandat "Du-ma la crasma", ele s-au supus fara cracnire. Uneori insa nici nu mai era nevoie de porunca asta: o luau singure intr-acolo, stiind ca stapanului tot o sa-i vina gandul cel bun in cele din urma. Chiar si Ivan Mihailovici se mira cateodata de supusenia dragutelor de picioare, care-l duceau fara ca el sa se mai oboseasca sa le spuna ceva. Fumul de mahoarca, vocile rastite si zgomotul surd de vesela mereu trantita il inviorau. Cand intra in crasma, Ivan Mihailovici se trezea. Parea ca masuta il asteapta si ea cu drag, scaunul trosnea de placere cand se lasa pe el, iar Nina nu mai intreba nimic. De cum il zarea, se grabea sa-i tranteasca pe masa obisnuita lui halba - ciobita, zimtuita, nespalata de cand s-a dat jos de pe banda din fabrica de sticlarie, dar plina! Ivan Mihailovici plateste cinstit pan’ la ultima copeica. Probabil, d-aia il respecta atat de mult Ninocika: el nu-i d-ala care sa bea pe datorie sau sa se milogeasca de ea ca azi sa fie si ea mai intelegatoare, dar azi lui ii lipseste juma de rubla, sa puna de la ea si sa-l treaca acolo pe caietel si i-o da inapoi la salar! Iar ea, Nina, Ninocika, e o zeita, o capodopera, este bunatatea in persoana. Daca vreodata toti cetatenii (ca sa nu le spunem cum le-a zis un militian care bagase capul pe usa, probabil ca era intr-o razie, ca in spatele lui se mai iteau capetele a doi civili: "Iar aici, Inaltimile voastre, nu-i nimic de vazut, ia, niste tuicari, adica betivi nenorociti"), ei bine daca toti acesti onesti cetateni s-ar gandi sa puna cate-o copeica deoparte, i-ar putea ridica Ninocikai un monument cat al lui Lenin de mare. In cinstea bunatatii si milostiveniei sale. Nu, nu, nu in cinstea, ci chiar monumentul bunatatii si milostiveniei care s-ar fi numit chiar asa, "Nina".
De obicei, Ivan Mihailovici nu intra in vorba cu nimeni, nu-i vine nimeni la masa si nu se duce la masa la nimeni. Ii place sa stea singur, sa-i priveasca si sa le soarba cu nesat vorbele, injuraturile si cantecele. Chiar si cand se bat sunt frumosi si nu-l deranjeaza, se poarta cu el chiar cu oarece deferenta: uite, unul l-a rugat politicos sa se ridice de pe scaun, ceea ce Ivan Mihailovici a si facut; asta l-a luat, l-a palit pe unul cu el in cap, l-a asezat la loc si i-a zis: "Spasiba".
Dar azi e un pic surescitat, vorbele Marfei Stanilova nu-i dau pace si tare ar vrea sa le desluseasca impreuna cu cineva. Se uita in jurul lui. In jurul lui sunt oameni. Mai rau: sunt aceiasi oameni! Nu prea ai cu cine sa vorbesti, pentru ca nimeni nu asculta – toti vorbesc. Iar cei care nu vorbesc au o privire pierduta, sticloasa, absenta, atunci cand evident nu dorm cu capul pe masa. Singura care-l indeamna la o vorbulita este Ninocika. Ar vorbi cu ea cum altii vorbesc cu tatele ei, caci Ninocika are o bogatie de tate care se revarsa peste masa atunci cand aduce halbele, paharele sau sticlele. Probabil ca pe lumea asta nu s-a tocmit inca o bluza sau o rochie care sa le cuprinda. Cu tatele ei vorbesc aproape toti. Unii doar din priviri, altii cu mainile adanc varate in ele, cei mai multi facandu-le tot felul de propuneri. Ivan Mihailovici isi ia inima in dinti, adica se uita in decolteul adanc al Ninocikai cand aceasta se apleaca sa ia scrumiera plina-ochi de chistoace, si o intreaba, incercand sa gaseasca exact tonul cu care Marfa Stanilova l-a facut pe el melancolic: "Dumneata, Ninocika, ce-ai intelege daca cineva ti-ar spune: <<Dumneata, Nina Pavlova, ar trebui sa te straduiesti mai mult>>"?Ninocika sare ca arsa, de obicei se face ca nici nu baga in seama mainile ce-i cotrobaie prin sani, ori cuvintele care ii invadeaza intimitatea, se departeaza doi pasi, pune mainile in sold, apoi se razgandeste brusc, uitandu-se fix la Ivan Mihailovici: "Eu, saraca de mine, Inaltimea voastra, ma straduiesc cat pot, dar nu pot mai mult ca imi intra in cur nenorocitele alea de navete, iar in picioare n-am cum, ar trebui dumnealui sa se straduiasca din fund mai multisor".
"Asaaaaaaa... asaaa... asa deci", da din cap Ivan Mihailovici parand ca se lumineaza. Nu stim daca Ivan Mihailovici a inteles esentialul - ca asa se intampla mereu cu muierile, una le intrebi tu si alta iti raspund ele.
Si daca, totusi, Marfa Petrovna avea dreptate si ar trebui sa se straduiasca mai mult? In jurul sau, asta pareau ca fac toti: se straduiesc, dar in ce scop nu stia. Si nici ei nu stiau. Totusi, ceva-ceva tot se intrezarea: de exemplu, a observat dumnealui cum unii se straduiesc sa se imbete. Dadeau canile peste cap cu atata temeinicie, incat era clar ca asta vor. Si mai observase Ivan Mihailovici ca straduinta lor era din ce in ce mai inversunata cu fiecare halbuta bauta. Altii au o mare straduinta de a ti se baga in suflet. De cand intra in carciuma, vaneaza o privire de incurajare spre a se aseza langa tine. A vazut el, Ivan Mihailovici, cum atunci cand intra unul d-asta toti isi fac de treaba cu ochii prin scrumiere, prin halbele de bere, pe tavan, oriunde, numai ca celalalt sa nu le prinda privirea. Un astfel de cetatean este unul insa care se straduieste mult. Adica nu-l descurajeaza o astfel de primire. El se duce voiniceste catre o masa, se lasa pe scaun, se descheie la pufoiaca, daca-i iarna, sau la camasa pana spre buric, daca inauntru e ca la baia de aburi oraseneasca, si-asteapta. Este imposibil, dar absolut imposibil, ca din neatentie cineva sa nu-l priveasca. Atunci asta se ridica, isi ia sticla cu el si se asaza langa nenorocit, iar din acel moment s-a dus pe apa sambetei votcuta aluia: nu-i mai prieste nici cat negru sub unghie, pentru ca asta se va revarsa cu vorbe, injuraturi, povesti si chiar cu scrumiere in capul nefericitului. Exista, e-adevarat, si altii care se straduiesc mult mai grabiti. Uite, Ivan Mihailovici vede un subtirel, spelb, usor adus de spate, care e mereu in criza de timp. Intra repede, se duce tinta la tejgheaua barului, langa butoiasul din care umple Ninocika halbele, iar dupa aceea urmeaza ceva foarte, dar foarte ciudat: cu mana stanga intinde banii, cu dreapta ia, aproape concomitent, paharutul cu coniac (se vede dupa culoare ca e coniac) si, in timp ce Nina pune banii in sertar, el da peste cap bauturica. Schimbul se repeta, fara pauze, de vreo cinci ori (atat a numarat Ivan Mihailovici intr-o seara cand a urmarit mai atent toata scena), dupa care omul pleaca la fel de grabit cum a venit. Militienii se straduiesc si ei in felul lor. Se straduiesc in primul rand sa dea impresia ca sunt in misie. Vin cate trei-patru, ocupa alene o masa, isi pun chipiurile pe un scaun alaturat si continua sa vorbeasca intre ei. Nici unul nu se uita lung dupa Ninocika, asa cum fac ceilalti insetati inca de la usa. Isi sterg transpiratia, fie vara, fie iarna, de pe frunte si-si deschid nasturele de la gat. Cand Nina ajunge la masa lor, destul de repede, altfel, doar unul se uita in sus catre ea, oarecum a mirare – "Asta ce-o mai fi vrand?" – si la vorbele ei doar motaie din cap. Apoi, toata seara se straduiesc sa nu fie vazuti cand duc paharul la gura. Chestia asta le iese foarte bine: Ivan Mihailovici ii pandeste uneori o ora si nu reuseste sa surprinda momentul in care paharutele se golesc. Pe ei ii vezi doar molfaind – castraveciori, ciuperci murate sau talpica aia de friptura pe care le-o aduce Ninocika in farfurii. Aici, nu incape indoiala, e democratie: Ivan Mihailovici a poftit si el odata asa bunatati si de-atunci s-a lecuit: fripturica nu se poate manca decat daca ai dinti sanatosi si o imensa vointa. De unde stie el ca e aceeasi? Pai, de la felul in care si domniile lor, militienii, plimba fiecare bucatica prin gura de parca ar rumega-o.
De aceea, Ivan Mihailovici crede ca el seamana foarte mult cu batrana Varvara Porfiovna. Varvara Porfiovna este batrana care se prelinge pe usa odata cu intrarea sau iesirea cate unui cetatean. Se strecoara tiptil-tiptil si se asaza intr-un colt, chiar intr-un colt, sprijinindu-se de cei doi pereti cu umerii ei firavi. Paltonasul pe care il poarta iarna sau vara, nemiscarea si privirea ei fixa o transforma in scurt timp intr-un obiect. Daca nu esti atent, o poti lua drept un cuier in care cineva a agatat o hanta ponosita. De fapt, asa isi castiga ea existenta, stand in coltul carciumii si-asteptand. Ca cineva sa ii puna in mana niste pesmeti, ca Ninocika sa ii dea o cana de ceai, ca altii (foarte putini) sa o milostiveasca cu niscaiva copeicute. Nu are nici o tresarire cand se intampla asa ceva. Nici recunostinta, nici tristetea, nici amaraciunea nu mai adauga inca un rid la cele pe care le are. Varvara Porfiovna nu se straduieste deloc. Ori nimeni, niciodata, nu i-a spus sa nu se straduiasca, ori cumva i-a spus sa se straduiasca si ea a gasit calea asta inteleapta de a nu se stradui!
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
