Daca s-ar uita mai bine, Ivan Mihailovici ar observa ca Varvara Porfiovna seamana tare bine cu maicuta lui. Nu cu maicuta lui asa cum o stie el din copilarie. Nu, nicidecum! Maica lui din copilarie era frumoasa si zdravana la trup: cosea ca un barbat, invartea furca aproape ca pe-o scobitoare, iar la taiat lemne nu o intrecea nimeni din catun. Tare se mai mira Vania ca din asa trup susura un glas bland si duios. Ea spunea orice cuvant de parca l-ar fi cantat, iar cand canta, tot satul parea ca sta si asculta, chit ca ea abia soptea. Trecea pe ulite cu pasul mare si bine infipt, cu Vania de mana, si nu baga in seama ca de dincolo de ostretele gardului se iteau figuri de muieri care o priveau lung si mustrator, ca mujicii se uitau in urma ei si cei mai rai scuipau asa, intr-o parte. El nu isi mai aminteste, ca era prea mic, dar tot asa scuipase intr-o parte si tata-sau cand a intrat cu o ranita, o carja si-un picior de lemn in curtea gospodariei lor. Maicuta il tinea pe el, Vaniusa, in brate si se uita ca prostita la barbatul cu fata acoperita pana sub ochi de tepi negriciosi, ce parea ca nu se mai poate smulge din noroiul ala de primavara ce crescuse ca iarba prin toata ograda. Probabil ca barbatul a vorbit primul, pentru ca muierile nu indraznesc ele sa rupa tacerea, mai ales cand se simt vinovate. "Eu sunt", i-ar fi zis el. "Nu mai am decat un picior, astalalt e de lemn". "Mai bine asa decat sa nu fi venit deloc", va fi spus femeia, dupa care se dusese in casa, scosese de la grinda un petec de hartie, botit in pumni si-apoi intins cu podul palmei, petecul de hartie pe care i-l citise invatatorul si prin care era anuntata ca Mihail Kondratovici Saproskinov era dat disparut in nu mai stie ce lupta. "Si cu asta...", intrebase omul. Femeia nu-i spusese, ridicase din umeri si stransese amarnic din buze, adunandu-l pe Vania mai in apropierea ei, de parca-ar fi vrut sa se contopeasca intr-o singura fiinta.
Ce n-avea sa-i spuna femeia avea sa-i spuna tot satul. Dar, efectiv, ce i se spusese barbatului Vania nu avea de unde sti. El avea doar amintirile imbratisarilor maicii lui cand tata-sau se repezea sa-l altoiasca: "Na Rumunia, na Rumunia". Sa se duca dracului acolo, "Na Rumunia" era ceva pe care Vaniusa nu avea cum sa-l inteleaga. Atunci. Mai tarziu, nu-si mai pusese problema: se stie ca soldatii intorsi de pe front raman adesea cu tot felul de obsesii, de ticuri. Dar de al batran ramasese cu furia asta care izbucnea rar, dar la pragul nebuniei. Ochii i se inroseau, vorbele galgaiau din piept de parca s-ar fi sufocat. Iar maicuta lui nu facea nimic sa se apere de carja si pumnii acestuia. Statea, se aduna in ea si primea. In celelalte zile, al batran era un om bland. Bland si tacut.
Maica lui il luase in brate, ferindu-l de vreo palma zdravana sau de o carja pe spinare, pana tarziu cand se facuse marisor si abia de-l mai putea ridica de la pamant, primind ea loviturile in locul lui. Multa vreme, Vania nu a vazut ca, de fapt, tata-sau are o slabiciune anume pentru el. Numai pe el il tinea aproape, carandu-l peste tot, la carciuma, la cosit, la cules ghebe, la intors fanul, la taiat lemne. Pe ceilalti aproape ca nu-i vedea. Se uita prin ei sau pe deasupra capetelor lor. Vania se trezise pur si simplu in situatia asta, nestiind nici cand incepuse, nici cum se asezase ea. Nu mai trebuia sa-i spuna nimeni nimic: de dimineata, de cum tata-sau se urnea la munca, el stia ca trebuie sa fie langa el. Uneori, al batran doar ii arata cu capul ce sa ia ori ce sa faca, iar cand era mai departisor, il chema aruncand dupa el cu cate-o scurtatura de bat sau vreun bulgaras de pamant. Rar se obosea sa mai deschida si gura. Dar lui Vania nu-i pasa ori nu-i era rau. Haladuia prin lunca, intra in lac sa scoata plasele de peste, adormea si el odata cu tata-sau la amiaza in umbra unui stog de fan, statea ghemuit pe scaunul de la crasma ore intregi. Era bine ca piciorul-lipsa al aluia batran il obliga pe acesta sa mearga incet, parca pe potriva pasului de copil si chiar daca uneori Vania ramanea in urma, de obicei pentru ca era obosit sau cel mai adesea pentru ca se oprise o clipa in loc sa vada ori sa auda te miri ce, il ajungea inainte ca batranul sa observe nepotrivirea si sa-l altoiasca grijuliu cu carja peste spate. Ceilalti frati, toti mai mari decat Vania, nu se obisnuisera niciodata cu infirmitatea tatalui. Inca ii priveau piciorul de lemn cu spaima, mai ales cand isi scotea proteza seara si o punea rezemata de un perete sau de masa. O priveau ingroziti, muti, iar privirile lor alunecau cu aceeasi expresie si spre figura tatalui. Vania era singurul care nu se speria. Nu se ingrozise de la bun inceput probabil de ciudatenia de a-ti desuruba seara piciorul si a-l aseza pe pat ca si cum si-ar fi spus ca unii oameni au obiceiul asta: seara isi scot picioarele obosite si le asaza langa ei sa se odihneasca si ele, sa doarma si sa viseze.
Odata cu piciorul, tata-sau parea ca si-a pierdut si graiul. Lui abia de i se adresa, iar in fata altora nu se obosea sa deschida gura. La crasma nu se baga in vorba cu nimeni. Multa vreme nici nu avusese cu cine sa stea la o masa. Satul era pustiit de barbati, iar femeile, cele care intrau, ieseau repede fie cu cate ceva cumparat, fie ca dadeau paharul peste cap si-si vedeau de drum. Nici cand au aparut si altii ca el prin sat nu s-a omorat cu firea. Cei ce se intorceau aveau ceva lipsa: care o mana, care un picior sau ambele, altii – fara un ochi. Erau si rani si betesuguri care nu se vedeau dar care se stiau si de care ceilalti vorbeau pe ascuns. Se tineau departe unul de altul, pironiti pe scaun si cu privirea fixa ore in sir. Se imbatau uneori de nu puteau sa se urneasca de pe scaun sau de pe dusumea. Atunci le veneau muierile - Vania nu stia cine le anunta -, ii culegeau de pe jos si-i aruncau in spate ca pe niste saci cu hrisca. Copiii aveau grija carjelor, caciulilor sau coasei. Vania n-a inteles de ce al batran si-a iesit odata din fire si era gata sa-l stranga de gat pe un ciung. Se rostogolisera in praful podelei si incercau sa-si care unul altuia dupaci dupa ceafa. Gafaiau, se inrosisera la fata, venele de la gat se ingrosasera de parca ar fi fost niste sfori vinetii.
Acasa, Vania vazuse cum tata-sau o bate pe maicuta lui temeinic, pe indelete, cu pumnii, cu carja, iar ea statea cu frica lui Dumnezeu aparandu-si din cand in cand doar fata. Ar fi putut doar sa-i ia carja din mana, sa fuga, sa se opinteasca in el si sa-l dea peste cap ca sa scape. Dar ea nu facuse nimic care sa o scoata din pumnii lui. Statuse asa, aproape lipita de perete, inconvoiata, cu mainile acoperindu-si capul si fata, pana cand el nu mai avu vlaga nici macar sa ridice mana.
Uneori, mai ales atunci cand priveste fix la ea, la Varvara Porfiovna, prin ceata deasa a fumului de mahoarca, pe Ivan Mihailovici il strabate o caldura ingrozitoare. Vine asa de undeva din stomac si se raspandeste in tot corpul, urca spre cap si transpira abundent. Pare ca aude glasul ei din copilarie, soptindu-i numele melodios, cantat, alintat "Vania, Vaniusa, Vaniusa al meu", iar in locul mirosului greu de transpiratie, urina, clor si bauturi spirtoase, simte o adiere de aer de lunca amestecat cu aburul de lapte fiert afumat. Ciudat e ca mirosul acesta nu se leaga de nici o imagine idilica a satului, a casei lor de lemn sau a vitelor pe pasune sau in grajd. Nu: el vede atunci doar cana de tabla in care al batran toarna spirt pana la jumatate, apoi arunca un bulgare consistent de zapada. Cu ochii bulbucati, Vania vede cum bulgarele se topeste rapid sfaraind in lichidul alb, iar un abur fierbinte se ridica din cana.
E mereu iarna in amintirile lui Ivan Mihailovici.
Si e atat de departe incat ar putea sa-l podideasca plansul.
Ivan Mihailovici nu vede nimic rau in faptul ca multi barbati bocesc dupa ce beau. Pe unii ii umfla plansul cand se apuca vreunul de cantat, pe un altul cand cel din fata lui ii povesteste cine stie ce. Si-apoi se reped toti cu halbele, cu paharele, cu sticlele in mana, urland: "Davai vipiem". Sa bem, de ce sa nu bem? Deci nici acum, cand il vede pe zdrahonul care ar putea purta doi saci pe umeri fara sa se incovoaie ca se scutura de plans, nu e nici mirat, nici jenat, nici plictisit. Dar ceilalti, incetul cu incetul, tac din gura, nu se mai foiesc pe scaune, nu se mai misca sovaielnic prin birt. Matahala cu fata de copil – pare ca nu a dat in viata lui cu briciul pe obraz, are o fata bucalata ca un cur de copilas, dupa cum se zice in popor – se simte incurajat de linistea din jurul lui, asa ca ceea ce era o bolboroseala de nepriceput prinde acum noima, mai ales ca mana lui o arata mereu pe Varvara Porfiovna. "Dumneata, Ninocika, nu o sa stii niciodata ce e aia iubire de mama. Dumneata doar iti pui poalele in cap, dar nu-o sa fii niciodata sfanta noastra maicuta, asa cum e ‘mneaei, sfanta, biata noastra maicuta, ca sarmana aia care sta acolo si ne priveste, ne vede, ne asculta, ne iubeste si ne iarta pe noi toti. Nu-i asa, maicuta, ca ne ierti pe noi care te-am uitat in batranetile dumitale ca niste nemernici, ca niste caini fara suflet ce suntem? Vezi, Nina Pavlova, ne-a iertat, dumneata nu o sa ai pe cine ierta si nici pe cine iubi, ti-ai vandut sufletul in nenorocita asta de carciuma, in magazia aia din spate in care dumneata, Nina Pavlova, te futi, ca sa zic asa, fara sa te gandesti la Dumnezeu". Intre timp, zdrahonul se apropiase de Varvara Porfiovna, care parea ca nu aude, nu vede, nu intelege nimic. Nici macar nu se straduia sa priceapa ceva din jurul ei. Semion Semionaci ii lua batranei mana, care statea un pic intinsa, doar cat, daca cineva s-ar fi indurat sa o blagosloveasca cu cateva copeici, ea sa le poata primi in causul palmei si, cazand in genunchi, i-o saruta.
"Vezi, vezi, Nina Pavlova, asta e maicuta, maicuta noastra a tuturor".
Ridicandu-se pe varfuri, Ninocika reusi sa-l apuce de gulerul camasii de parca ar fi apucat o zgarda. Tot ca si cu o zgarda invizibila dar ferma, il aduse inapoi la masa, il aseza pe scaun si-l indemna fluturandu-i paharul pe sub ochi: "Bea, Semion Semionaci, bea".
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
