Ziarul de Duminică

ROMAN SERIAL / Gde Buharest (8). Fericirea de partid si de stat

Print Mail

22.07.2009, 14:29 27

Marfa si slujba parusera de-o vesnicie si pentru o vesnicie legate. Se trezise cu ea si-acasa si la serviciu fara sa stie vreodata cum s-a pricopsit cu dansa. Nici daca ar fi facut un serios efort de memorie nu si-ar fi putut aduce aminte daca toate acele bagatele savarsite intre doi oameni inainte de a se decide sa ramana o viata impreuna s-au consumat vreodata si intre ei. Era vorba desigur de acele maruntisuri de tinerete, de serile din vreun sat in care ar fi ascultat armonica ori cantecele alea de cor, ce inalta vorbele pana la cer si le pravale peste stepa pana dincolo de orizont, fie la iarba verde, fie intr-o darapanatura numita camin cultural, seri de vara calde, toropitoare dupa ce toata ziua ai tras la coasa punand jos poloage intregi de hamei sau ovaz, ori ai taiat lemne cu drujba, pipaind mai apoi coaja artarului sau a mesteacanului doborat ca pe niste rochii de mireasa. Se spune ca in astfel de seri se nasc cele mai multe povesti de dragoste, care se tin ani de zile ferecate in suflet - daca nu cumva viata te obliga, dupa vreo noua luni, sa iei seama de ele sub forma unui bot cu ochi ce are grija sa planga de dimineata pana-n seara, dar si mai rau, din seara pana-n primul cantat al cocosilor din sat. De obicei, amintirile sunt purtate de flacaii ce vor pleca din satul lor - spre a se face soferi, macaragii, mecanici prin alte stepe, alte paduri nesfarsite, pe fluvii de mii de ori mai mari decat firicelul de apa ce tiveste satul -, in timp ce dovezile concrete ale acestor iubiri vor fi alaptate, leganate, purtate pe campurile de unde se scot cartofii si sfecla, prin padurile pline de ghebe, agrise si doboraturi de vant, duse la scoala din sat, planse la plecarea la oras, la scoala de tractoristi, mecanici sau activisti (cei mai binemerituosi), intorsi pe meleagurile natale niste flacai voinici si aspri la munca, duiosi in alte seri sau aceleasi seri din care vor izvodi alte sau aceleasi iubiri pentru ca ciclul vietii sa fie luat mereu si mereu de la capat acolo, in catune razletite pe campii nesfarsite, acolo unde si bunul Dumnezeu carpeste ciobote ca orice sarac, fara sa-i fie rusine de asta. In acele seri pana si El, bunul Dumnezeu, se intinde sub chipul linistii ca un clopot deasupra satului si numai el stie ce se petrece in sufletul flacailor si fetelor ce stau roata in jurul unui ciot de mesteacan si fac tacerea sa fie prietenoasa, calda, mangaietoare, nicidecum rece, insingurand, producand frisoane. In aceasta tacere, latratul unui caine, strigatul unei mame ("Maasaaaaa"), zburatacirea unei pasari brusc bantuite de vise urate sau taraitul unui greiere iti umplu sufletul de o bucurie pe care nu stii sa o impartasesti si-ti vine sa o iei razna dincolo de rau, dincolo de palcul de arini, catre lanurile unduitoare de orz si ovaz, de hrisca, spre a te prabusi in iarba inalta ce n-a fost cosita. La intoarcere, in lumina pala a felinarului sau, poate, a jaratecului Lunii protapite pe cer, nimeni nu o sa observe imbujorarea ravasita a fetei si nici spatele mai drept, imbatosat al flacaului, cu mana adanc infipta in braul ce-i incinge mijlocul. De fapt, atunci, nimeni nu baga de seama cat de departe au fost cei doi si nici macar ca au lipsit o vreme, numai pasul ei mai drept si mai infipt in tarina, numai hotararea cu care din cand in cand la intorsul fanului - inca fraged, jilavit in bruma diminetii - isi asaza basmaua pe cap, fixand-o cu un nod sub barbie, si numai izbucnirea lui pe neasteptate intr-un cantec vesel spre uimirea plina de intelegere a cosasilor mai batrani si privirea tampa, nedumerita, intrigata a celor tineri, tot satul afla, fara ca Dumnezeu sa fi spus cuiva ceva.

Daca nu le-a trait, daca nu si le aminteste, de unde va fi stiind Ivan Mihailovici Saproskinov de ele? El stie despre ele din votca. Din votca bauta de altii, nu de el. A vazut el ca oamenii, atunci cand beau, isi aduc aminte si de lucruri si locuri frumoase, chiar daca ofteaza adanc cand le evoca, le canta, le injura sau le tac. Toate astea se petrec numai "acolo" si "atunci", un acolo pe care il poti imagina daca te lasi purtat undeva departe, tare departe de vocea ragusita a celui ce canta si vezi locuri pe care nu le-ai vazut niciodata si un atunci care nu-i nici ieri, nici azi si nu va mai fi niciodata maine. Asta vede Ivan Mihailovici cand sta cu capul proptit in masa de fier a bodegii si asculta glasul lui Volodea sau al lui Jenia sau al lui Maxim, cine poate sa-i deosebeasca – toti sunt la fel, toti canta la fel, toti trantesc dupa cantec un pumn in masa de fier oftand adanc. Si toti te fac sa vezi un sat ascuns intre dealuri verzi, casele din lemn ce se tin departe unele de altele de parca s-ar uri, palcurile de arini, mesteceni sau artari din lunca paraiasului, raului sau baltii ce-a fost odata apa curgatoare. Simti in nari nu izul acru de transpiratie amestecat cu duhoarea de mahoarca, ci fumul de la frunzele, crengile si ogrinjii ce ard mocnit, fara flacara. Te ravaseste dangatul clopotului de la gatul unei vaci, aducand cu sine in gura gustul dulceag al laptelui fiert in ceaunul innegrit de fumul vetrei. Toate te fac sa-ti fie dor de locuri pe care nu le-ai vazut, de oameni pe care nu i-ai intalnit, de viata pe care erai gata-gata sa o traiesti.

Daca-ar fi sa vorbim cinstit si in bunul acord al lui Ivan Mihailovici, mai sunt si alte locuri si alte intamplari care iti pot aduce mici pusee de bucurii pe care ai putea sa le retraiesti ca reverii, nu numai paseismul asta mai mult livresc decat ancorat in cea mai reala dintre lumile reale. Asa ne place noua sa melancolizam pe cate-un bot de peisaj fara indoiala mult idilizat. Fiecare dintre noi vrem sa avem nostalgii, adica sa ne leganam in iluzia ca in alt loc, in alt timp, am fost sau am fi fost fericiti, chiar crezand ca noi ne-am petrecut prin ele. In fond, omul nu se multumeste niciodata cu ce are, cu ce i-au dat viata si Dumnezeu. Sau viata si partidul. Pentru ca lui Ivan Mihailovici partidul i-a pus-o in cale pe Marfusca. Sigur, nu intregul partid, ci tovarasii care reprezentau partidul si aveau grija de fericirea celor ce reprezentau partidul. Cu deosebire Tovkolea avusese aceasta parinteasca grija de el. Cand probabil lui Tovkolea i-a trecut prin cap ca tovarasul Saproskinov a ajuns la maturitatea politica si cetateneasca de a-si intemeia o familie, Ivan Mihailovici era ceea ce se chema un flacau cam copt, cam tomnatec, cam ingrijorator de neatent cu tovarasele din jurul lui. Probabil ca erau multe momente in care Tovkolea, uitandu-se la el, gandea astfel: de muncit, sigur, muncim toti, ba as spune ca tovarasul Saproskinov este devotat trup si suflet muncii: nu refuza nici o sarcina, nu oboseste niciodata, chiar daca nu mereu are entuziasmul necesar unei munci atat de marete, dar, in fine, munceste! Ce-i al lui e al lui! De baut, bem toti, adica asa, in limite tovarasesti si principiale, nu bem chiar ca porcii, si si tov. Saproskinov bea cu temeinicie fara sa-i fie greata si fara sa se abata, dupa ce bea, de la linia justa pe care orice om cu raspundere trebuie sa o aiba in orice moment al vietii sale de activist. Si pe el l-am vazut pupandu-se pe gura cu tovarasul lui de masa, si el lacrimeaza cand aude frumoasele, mobilizatoarele noastre marsuri sau cantece de-alea la armonica. Asadar, e-n regula cu tovarasul Saproskinov. Da, dar cu tovarasele, sa fie oare vreo reminiscenta capitalista care nu acorda drepturi egale femeii cu barbatul, dovedind prin asta dispret fata de tovarasele noastre de lupta, viata si idealuri? Sau, dimpotriva, sa fi ajuns tovul atat de departe, deja in comunism, cand toti vom fi atat de egali incat nu va mai fi nici o diferenta intre noi, nici macar de sexe? Pentru ca dumenalui se uita, le trateaza adica pe tovarasele din jurul lui ca pe niste barbati. La fel de egal si de drept. Ce sa o mai ocolim: nu l-a simtit niciodata ca vreo femeie l-ar interesa, asa, cum sa spun, din punct de vedere barbateste. Pana la urma cu totii stim ca celula de baza a societatii e familia, ca familia nu e familie fara copii, si copiii nu se fac decat intr-un anume mod, mod pe care si partidul il aproba daca este realizat pe baza de respect reciproc, liber consimtit si tovaraseste. Natalitatea este o problema pe care partidul a avut-o si o are mereu in vedere – tarii cat mai mult carbune, dar si tarii cat mai multi copii, mladite ce vor creste viguroase spre propasirea scumpei noastre patrii si viitorului ei luminos."Dlia jenshin", pentru femei, adica pentru tovarasele noastre de lupta si idealuri, toasta adesea tovarasul!

Fatalau nu pare sa fie, d’al cu apucaturi perverse nu pare, sa-i fi legat careva, vreo baba d-aia obscurantista, barbatiile pe la el pe-acolo prin sat nu ii venea sa creada; ce sa aiba cu el, era abia un flacaias caruia-i dadeau tuleiele cand l-a luat el sa-l instruiasca si sa-l contruiasca drept cadru de nadejde. Cerceta in minte ce-ar fi spus brosura cadrului de partid in astfel de situatii dar nu gasi nimic explicit, care sa se refere direct la astfel de cazuri. Gasi totusi o incadrare a tovarasului Saproskinov: cea a sovaielnicilor. Ei bine, astia pot fi adusi pe calea cea buna in trei pasi: daca nu stiu, ii invatam, daca nu pot, ii ajutam, daca nu vor, ii obligam. Tovkolea le aduna pe toate intr-o singura seara, intr-o singura decizie pe care i-o comunica fara nici o retinere, fara nici un gand ascuns sau resentiment:

- Tovarasu’ Saproskinov, partidul si eu personal credem ca e cazul sa te insori!

Asta a fost cel mai greu. Pe-urma, totul a fost firesc: cunostinta cu tovarasa Marfa, care sigur ca si ea il observase pe tovarasul Saproskinov si cu care impartasea atatea idealuri si conceptii comune, inclusiv despre rolul si improtanta familiei in societatea socialista, acceptul tovarasei de a se casatori cu Ivan Mihailovici, printr-o sfioasa privire pusa in podea, momentul emotionant cand ofiterul starii civile le-a citit pasajele semnificative din codul familiei si ei s-au simtit efectiv la adapost de griji si necazuri de vreme ce statul ocroteste familia si copiii, masa festiva tovaraseasca de la cantina internatului scolii profesionale de sculeri-matriteri, impodobita cu baloane si ghirlande confectionate din hartie creponata multicolora. Amanuntul ca tovarasa Marfa avea o fetita nascuta nu in cadrul temeinic al unei familiei – pe lumea asta mai sunt si aventurieri, fluturi de noapte, lipsiti de responsabilitate – il aflase Ivan Mihailovici atunci cand lucrurile se asezasera atat de teminic pe fagasul lor, incat nimic nu le mai putea scoate din el. Ludmila aparuse tarziu in viata lor, ca intrupare a unei vieti anterioare a Marfei, o fiica venita parca de niciunde, nici macar din amintirile Marfei, gata maritata cu Borea, ca un simplu colocatar. Daca nu ar fi fost ei, administratia le-ar fi bagat cine stie pe cine.

Va urma

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de Duminica".

Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Print Mail

Articole recomandate