Mai poate fi viata ta la fel dupa ce ai luat act de lucruri, fapte, emotii si palpitatii necunoscute pana atunci? Poate fi, ca sa zicem asa, fundul unei muieri - fie el chiar si al Marfei Stanilova, un fund nu ca oricare altul, ci unul care s-a zgait la tine soptindu-ti: "Ar trebui sa te straduiesti mai mult, ar trebui sa te straduiesti mai mult" - o cotitura in existenta ta bine tocmita pana atunci? Ivan Mihailovici nu stie, nu are nicio parere in privinta asta. Se afla la biroul lui din cladirea cu ferestre ce dau spre piata si spre biserica cea mare, cu cupole aurite, iar aici nu consuma decat clipa prezenta. Habar n-are prin ce miracol, de indata ce paseste in institutie, gandurile toate ce-l mai incearca in lungul drum de acasa pana aici se sterg de parca nu ar fi existat niciodata. Programul zilnic este cel de azi, faptul ca-l repeta pe cel de ieri, de alaltaieri sau dintotdeauna nu are nimic de-a face cu trecutul. Pentru ca trecutul se invata, nu te asezi direct in el asa cum se asaza Ivan Mihailovici in fiecare dimineata, de parca azi, acum s-ar petrece pentru prima oara. Sticluta de votca, paharelul, orele egale, plictiseala, venirile si disparitiile Marfei Stanilova, bataia ce anunta jumatatea de ora a orologiului din perete, toate sunt ale zilei de azi. Si, totusi, Ivan Mihailovici are vaga banuiala ca timpul se duce undeva. Asa cum simte uneori ca aerul din biroul sau devine vascos, greu de spintecat, de parca ai inainta in marmelada, tot astfel are el senzatia ca secundele, orele, in materialitatea lor, alcatuiesc o bolta gelatinoasa pe care se agata tot felul de secvente din zilele de demult. Candelabrul cu 128 de brate – evident ca nu le-a numarat niciodata, dar sunt o multime si a decis ca 128 suna impunator, sigur si foarte sonor – a fost pus acolo nu pentru a lumina biroul sau, Doamne, fereste, pe el, ci pentru ca timpul sa aiba un punct de sprijin in tesatura de plasa de paianjen pe care a facut-o probabil cu mult inainte ca el sa se aseze la acest birou, pe acest scaun. Este ca o bolta cereasca unde, in locul stelelor, se prind secundele, minutele, orele, zilele, anii care-au trecut, cu tot cu intamplari, cu oameni si vorbele lor. De aceea, lui Ivan Mihailovici ii e teama – simte asa, un fior rece pe sira spinarii – sa priveasca intr-acolo, dar, in acelasi timp, fiorul asta ii da si un sentiment de siguranta, ii creeaza o stare de bine. A trai vegheat de toti cei ce-au trait si odata cu tot ceea ce s-a petrecut pe lumea asta este la fel de odihnitor ca si cum ti-ai sorbi in fiecare minutel paharutul de votca, si-ar fi putut spune Saproskinov daca preocuparea lui principala ar fi fost adanca meditatie si daca tocmai atunci Marfa Stanilova nu ar fi aparut in birou strangand din buzele subtiri nu pentru ca asa si-ar exprima ea nemultumirea, ci pentru ca asa face ea azi. Ca a facut si ieri la fel si asa va face si maine, pentru dansul nu are nici o importanta.
Si tot ca de fiecare data, Ivan Mihailovici ar trebui sa se ridice de pe scaunul lui, sa ocoleasca biroul, sa se indrepte spre fisetele pe care a observat ca sunt inscrise tot felul de cifre si litere, dar nu intr-o ordine anume – sau poate el nu reuseste sa o descifreze! – si sa scoata de-acolo dosarele pe care sa i le puna in brate Marfei Stanilova. De data aceasta, insa, dumnealui ramane nemiscat pe scaun si se uita la ‘mneaei, Marfa, de parca ar cauta ceva pe chipul ei. Dar ce poti cauta pe chipul unei femei? Pe chipul unei femei poti cauta un indemn, un semn de apropiere sufleteasca, o incurajare. Sau nu poti cauta nimic anume, ci il poti cerceta ca pe-o coaja de mesteacan, curios, intrigat, fluierand a admiratie, "Ia uite, dom’le, ca sa vezi?!", cu sentimentul ca erai gata-gata sa treci prin viata degeaba daca nu ai fi vazut cu propriii-ti ochi asa ceva. Ivan Mihailovici a observat mai intai ca fata Marfei Stanilova este zbarcita ca o coaja de mesteacan si abia apoi si-a amintit in cate randuri, odihnindu-se dupa ce doborase cu drujba copacul, nu se jucase cu bucatile de scoarta sarite de jur-imprejurul ciotului ramas, cercetand cate una cu buricele degetelor, fapt ce-i producea o imensa placere. Lemnul inca umed – mai pulsa inca seva in el – parea ca abia acum prinde viata, prin surcica aia pe care el o invartea intre degete, iar sentimentul de vinovatie pe care il avea cand mesteacanul se frangea brusc si trosnea atingand pamantul disparea ca prin farmec.
De fapt, asta era ceea ce vedea pe bolta timpului din biroul sau Ivan Mihailovici. Desigur, nu se vedea pe el, ci doar cojile de mesteacan sarite nu departe de trunchiul retezat in poienita care se ivise dupa taierea arborilor. Si-apoi vede toate cioturile ca pe niste rani adanci ale paduricii, iar toate sunt asemenea piciorului retezat de undeva de sus al tatalui sau cu care se afla la taiat de lemne. In pauzele de doborat copaci, acesta isi scoate proteza si piciorul lui seamana atat de bine cu cioturile ramase in urma drujbei sale, iar lui, lui Vania, ii e mai frica de tatal sau cand e mai nevolnic, cu carja si proteza langa el, decat ca atunci cand se misca surprinzator de vioi pentru un beteag ca el prin ograda, pe ulitele satului sau pe potecile paduricii, avand mereu grija ca el sa-i fie prin preajma spre a primi porunci si dupaci dupa ceafa. Ciotul pe care il vede – sau pe care uneori doar il simte in cracul gol al pantalonului – ii mai da uneori fiori, de parca tata-sau ar fi unul din acei monstri cu care-i terorizeaza noptile povestile fratilor sai. Alunga repede imaginile alea, vede cerul albastru, aude fosnetul vreunei vietati si se linisteste de tot la vederea chipului negricios, plin cu tepi. Stie ca, daca ar vrea, ar lua-o la fuga peste dealurile verzi din fata sa, peste campurile nesfarsite si nimeni nu l-ar mai putea ajunge din urma. Tocmai pentru ca stie, ramane pironit langa tata-sau, privindu-i ciotul intins pe iarba si ascultandu-i horcaiturile in miez de zi.
Coboara coaja de mesteacan de pe bolta biroului sau si o asaza inapoi pe chipul Marfei Stanilova. Se potriveste de minune. Nimeni n-ar zice ca nu-i de-acolo. Zbarcite, maronii, nevolnice, demne de mila – niste aschii ce nu au sarit prea departe de trunchiul lor. "Ptiu, batu-te-ar Dumnezeu cu maturica de la baia comunala", se lumina deodata Ivan Mihailovici cand vazu deasupra a ceea ce el credea ca este o coaja de mesteacan un imens pampon roz. "Sto eta?" se revolta, tipand in gand, Saproskinov.
"Quelle horreur", ar fi exclamat Ivan Mihailovici daca-ar fi trait pe vremea lui Tolstoi, cand tot rusul functionar, print sau conte scapatat stia frantuzeste. "Mais non, imaginez-vous", o coaja aspra de mesteacan, gatita cu o imensa funda roz itindu-se in fata ta, in biroul tau de functionar clasa a II-a! Era cazul sa-si traga un pic sufletul si sa aseze lucrurile pe fagasul normal, pentru ca de ieri se bramburisera rau de tot: Ludmila i se aratase in toata goliciunea potecutei ei ispititoare, curul Marfei incepuse sa vorbeasca, iar acum insasi Marfa Stanilova (fi-i-ar funda roz ultimul lucru cu care s-o gati pe lumea asta!) se infatisa inaintea dumnealui cu un imens pampon roz. Cu credinta sa in bunul Dumnezeu si in randuiala lumii de dupa Marea Revolutie, Ivan Mihailovici Saproskinov isi facu cruce si spuse: "Asta e, trebuie ca toate pe lumea asta au un rost".
Originile sale sanatoase il indemnau pe Ivan Mihailovici sa ia intotdeauna lucrurile asa cum ni se infatiseaza ele noua: toate astea vesteau o noua revolutie. Altceva n-avea ce sa fie!
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
