Cum sa te descurci doar cu un pahar de vodca la un ceas si jumatate?
"Ce plictiseala!" isi spuse Ivan Mihailovici Saproskinov.
Statea la biroul lui cu ferestre ce dadeau in Piata si, ca de obicei, privea fara nici un gand cupola aurita a bisericii Vasili Blajenii. Usor mahmur, bineinteles, isi numara inca o data rublele din buzunar si zilele pana la salariu. Transforma rublele in copeici, copeicile le aseza in fisicuri, fisicurile le convertea in paharute de votca. Ei bine, pe acestea le repartiza cu multa parcimonie pe tot programul sau de lucru – care putea fi de opt, zece sau peste zece ore, dar nu lua in calcul nenorocenia orelor suplimentare, ci doar atat: ziua de munca de opt ore – si ofta din greu. "Cum, dumnezeule, sa te descurci cu un paharut la o ora si jumatate?" Asta ar mai merge cand bei de placere, mesteci castraveciori, stai singur la o masuta din coltul bodegii si privesti cu nesat mujicii care nu stiu cine esti tu si de ce ii privesti cu atata drag, Marfa Stanilova e departe, iar tu, ca un pervers mic, sorbi incet, cu inghitituri mici, dar mici de tot, votca. Dar cum sa faci asta in timpul orelor de serviciu? La slujba, timpul trece incet, incet de tot, si nu-l poti sorbi cu inghitituri mici, mici de tot, ca pe votca. Cu cat trece mai greu, cu atat devine mai dens, mai gros ca fumul de mahoarca intr-o camera niciodata aerisita.
Pentru Ivan Mihailovici Saproskinov, timpul, atunci cand se afla la serviciu, este vascos ca o plasma ce se intinde in tot biroul, prin care trebuie sa-ti croiesti drum. Nu e o mare greutate sa tai smogul ala mergand pana la fereastra, intorcandu-te pe alt drum ocolitor, prin fata fisierelor, la birou. Nu e greu, dar e sacaitor, neplacut, simti cum ceva ti se impotriveste si uneori chiar ti se lipeste de haine, de fata - mai ales cand esti proaspat ras - si de maini. Cand ajunge inapoi la masa, la scaunul sau, trebuie sa scuture bine degetele, de parca nu ar fi trecut printr-un birou de functionar cumsecade, ci prin cine stie ce masa cleioasa, lipicioasa. Densitatea asta a timpului are insa si parti bune. El prinde pe cupola care pare a se contura spre tavan – o cupola in arcuri de cerc intretaiate, ca in biserici – particule mici, fine, stralucitor colorate, astfel incat Ivan Mihailovici poate vedea secvente din timpul de ieri. Sau de alaltaieri.
Intre doua paharute de votca, ar putea bea ceai. "Dar cum sa bei ceai in timpul orelor de serviciu?" Marfa Stanilova (fir-ar numele ei blestemat si gura ei inchisa pe veci!) iar o sa apara exact cand el isi toarna pe furis din samovarul racit demult o ceasca de ceai, iar o sa se uite dezaprobator la el fara sa-i ingaduie un cuvant, iar o sa-l parasca lui Misa, iar o sa-i faca Misa capul calendar cu perestroika si cu exemplul pe care trebuie sa-l dam fratilor nostri, iar o sa aiba o zi proasta, iar o sa-l doara capul cateva ore uitandu-se pe fereastra din dreptul fisierului de fier la forfota din fata UM-ului sau poate a GUM-ului. Ivan Mihailovici este convins ca intre discursurile lui Mihail Sergheevici si micile sale derapaje exista o legatura directa. De cate ori citeste sau, ma rog, aude prin bodega ce-a mai spus, ce-a mai infierat prea bunul Mihail Sergheevici, el stie ca la el se refera. Si isi da seama ca Mihail Sergheevici stie tot ce face el la birou. Nu asta l-a mirat nespus, nu e in firea unui conducator sa stie tot ce misca supusii sai, nu pentru asta este el pus acolo, nu pentru asta se perpeleste el in toate noptile, nu pentru asta face el riduri si pungi sub ochi? Ba bine ca nu! El are pica pe Marfa Stanilova. De ce trebuie ea sa dea fuguta si sa-l parasca lui Misa? Sa-i strice ziua, sa inghita cu noduri, sa nu-i priasca dumicatul si degetarul de votca. Votca? Ei, da, n-ar fi rau sa guste putin. Un pic doar intre cele doua paharute la care singur si-a dat dreptul la interval de o ora si jumatate. Dar daca tocmai atunci Marfa Stanilova (crapa-i-ar ochii in 16.000 de bucatele!) il va vedea din inaltul biroului? Ivan Mihailovici e convins ca, desi pleaca, se evapora din birou, Marfa Stanilova isi lasa ochii agatati de tavan, de candelabru, de naiba mai stie ce, de indata ce afla tot ce face el in birou. Si decat sa bea cu amenintarea asta deasupra paharutului, mai bine rabda: o ora si jumatate pana la urma nu e totusi o vesnicie!
Taie ceaiul de pe lista preocuparilor zilnice si adauga explorarea incaperii. Nu era prea entuziasmat nici de aceasta noua perspectiva. Sigur, biroul lui era cat o statie de metrou. Adica la fel de mare, dar nu si la fel de interesant. Avea, in linie dreapta, 38 de pasi (rar, si numai in diminetile cand era neras, iar mersul - mahmur, usor sovaielnic, 43) in lungime, si tot in linie dreapta, 25 in latime (hai, 29!). Era, cum s-ar zice, aproape un patrat, dar numai daca faceai o sectiune orizontala in el. Sau daca, doamne-fereste, puteai sa-l vezi de sus, suspendat probabil de candelabrul imens, cu 128 de brate si, deci, 128 de beculete ca niste lumanari, adica luminandu-se numai pe ele. Nu s-ar fi putut inchipui niciodata cocotat pe acel candelabru imens, ancorat in niste lanturi cu zale mai mari decat capul lui. Desi, de multe ori, isi dorea asta, asa cum probabil doreste cineva fructul interzis: saliva adica numai la gandul ca prins in cupola aia ar putea afla si el ce se petrece si se va intampla fara sa fie vazut, auzit, mirosit, pipait.
Candelabrul fusese turnat, probabil, in atelierul in care se facuse si tunul cel mare cu care nu se trasese niciodata pentru ca nu putuse fi miscat din loc dupa ce iesise din mainile faurarilor. Isi notase la un moment dat - in minte, evident, pentru ca altfel nu avea nici pana, nici calimara si nici foi de scris - problema pentru a-i cere lamuriri Marfei Stanilova, dar fara indoiala ca uitase, iar relatiile de serviciu ii interziceau, asa socotea el, o alta abordare decat cea oficiala. In ruptul capului nu ar fi putut sa se trezeasca intreband-o visator pe Marfa Stanilova: "Dumneata, Marfa Stanilova, probabil ca trebuie sa stii unde a fost turnat acest candelabru ce ne lumineaza de o gramada de vreme si, mai ales, cand?".
In aparenta, biroul lui era, asadar, aproape un patrat. Numai in aparenta pentru ca altfel, din pricina schimbarilor zilnice ale fisetelor, rafturilor, corpurilor de biblioteca, mesei si scaunului, in fiecare dimineata el lua alte si alte forme, care de care mai ciudate. Nu-si pusese niciodata intrebarea cine se straduie, probabil dupa ce pleaca el de la slujba, sa-l faca sa se simta bine in ziua urmatoare, schimband configuratia biroului, fisetelor, astfel incat el, a doua zi de dimineata, sa se minuneze, sa se intrebe si sa-si limpezeasca mintea in cautarea drumului spre masa lunga de lemn masiv numita, de el insusi, birou. Lumea, gandea el, oftand spre paharutul ce iar se golise, este bine tocmita si nu se cade sa-i strici tu rosturile intrebandu-te de ce este asa si nu altfel, dar mai ales sa-ti bati capul cu "cum ar fi fost daca ar fi fost altfel?".
Ivan Mihailovici evita probabil sa pronunte cuvantul "labirint" vizavi de spatiul pe care-l ocupa in timpul orelor de serviciu. Sau poate nici nu avea prea clar delimitata in mintea sa aceasta notiune, aceasta realitate. Asadar, in fiecare dimineata, trebuia sa urmeze o alta cale spre a-si afla biroul. La inceput, avea nevoie chiar si de cateva ore sa-l gaseasca, pentru ca tot ivindu-i-se in fata fundaturi, obstacole pe care obligatoriu trebuia sa le ocoleasca, se trezea in fata impozantei usi a biroului ca si cum ziua lui de munca s-ar fi incheiat si acum ar fi plecat acasa. Sau la birt. Sau la ore suplimentare. Sigur ca nu avea cum sa plece, doar nu era sa o stearga de la slujba chiar inainte de a fi ajuns. Asa ca o lua de la capat, facea stanga-mprejur, isi dadea din nou buna dimineata si o pornea cu pas apasat pe primul spatiu liber intre doua corpuri de biblioteca, doua paravane sau alte doua siruri de ceva prin care nu se putea trece. Cand mergea fara sa se gandeasca daca e bine sau nu pe unde a apucat-o, ajungea in doar cinci minute.
Si, totusi, biroul lui nu era deloc interesant: fisete, rafturi, seifuri masive. Toate contineau acelasi lucru – dosare. Mai mici ori mai voluminoase, mai ingalbenite de vreme sau nou-noute. Unele erau stinghere, altele se asezasera in impozante bibliorafturi, probabil asa cum se randuiesc pe ulite rudele de la tara, avand, credea el, legaturi intre ele. Nu-l napadise niciodata curiozitatea sa se uite prin ele, sa le citeasca dand fila dupa fila, urmand inscrisuri dupa inscrisuri, istorii dupa istorii. Nu i se interzisese niciodata sa le citeasca sau macar sa le frunzareasca, sa vada ce contin ele. Fusese ferit de aceasta tentatie inca de cand fusese angajat. Un inalt functionar il condusese pana aici, il instalase la masivul birou de la fereastra ce da spre celebra biserica – de care, desigur, auzisera pana si americanii – si-i urase mult succes in slujba sa cea noua. Nu-i daduse nici o libertate, nu-i ingradise nici un drept, nu-i recitase un pomelnic de indatoriri. Nimic! Ca si cum, el, Ivan Mihailovici Saproskinov, se nascuse gata invatat, adica pe certificatul lui de botez fusese scris nu numai numele, ci si menirea lui in viata: functionar clasa a II-a.
Pentru altii, aducerea la Institutie ar fi fost perceputa ca o binemeritata rasplata. Pentru carcotasi, pretul platit pentru faptul de a-l fi infundat pe Tovkolea, binefacatorul sau. Pentru Ivan Mihailovici nu era nici una, nici alta. Pentru serviciile aduse nu a gandit ca ar merita altceva in afara lefsoarei sale, iar pentru Tovkolea nu-si facea griji: stia ca partidul e drept si, daca ai gresit, el te ajuta sa reajungi pe calea cea buna. Te mai trimite partidul la munca de jos, te mai reeduca in productie, poate sa iti arate un pic si pisica neagra si rece a Siberiei, dar, daca-ai fost ostas devotat al partidului, ostas devotat al partidului ramai. In vecii vecilor, cat va fi partidul pe lume. Si partidul vesnic va fi!
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
