nu trecuseră multe zile de-atunci şi, după un studiu indelungat care imi stricase tot weekendul, fără prea mare folos, ba din contră, aş spune, hotărâsem să iau o pauză, să ies puţin dintre pereţii groşi ai apartamentului. mi-am luat un hanorac pe mine, pentru că, deşi eram aproape in mai, vremea incă se juca cu amărăciunea mea.
mă intristam când vedeam şi un nor, abia făcusem faţă unei jumătăţi de an mohorâte, sinistre, care aproape că m-a ingropat. aşteptam să se termine naibii calvarul care incepuse din octombrie in Bucureşti. totul devine gri incă din toamnă aici. blocurile comuniste nesfârşite se unesc cu cerul cenuşiu, dându-i forma unui tavan luminat slab. asta doar pentru câteva ore, pentru că la şase e beznă deja şi nu te mai poţi bucura de nimic. cam pe la ora asta şi de multe ori chiar mai târziu, ieşeam eu din secţie.
trăisem parcă intr-o noapte continuă, ca unul care suferă de insomnie, iar lipsa culorilor, chiar şi a naturii, fie şi uscată, imi dăduse o stare de anxietate care mă irita cumplit.
n-ai cum să te bucuri de iarnă in capitală. sau cel puţin eu nu pot face asta, mă simt ca un robot intr-o lume lipsită de orice farmec şi sens. peste tot băltoace, peste tot acelaşi gri, in diferite nuanţe, un trafic infernal, totul molcom şi intr-un fel trist, de parcă ne-am duce toţi dracului, nu acasă sau prin oraş, foarte multe, mai bine zis prea multe lumini artificiale, mii de oameni infofoliţi până-n gât, care nu schiţează nici un gest. nici nu vreau să-mi amintesc.
atunci insă era o duminică destul de călduroasă, aproape de prânz, toate nenorocirile-astea păreau departe, intr-un coşmar care inevitabil avea de gând să se repete peste ceva timp. am ieşit să-mi iau nişte ţigări, să şi pipez câteva plimbându-mă aiurea pe străzile din faţa blocului. nevastă-mea oricum mă ura când fumam in casă, deşi o făceam rar şi numai in bucătărie, de dragul ei.
eram puţin bulversat. tocmai aflasem de Aslinger, ăla care, printr-o mascaradă penibilă, in SUA, a ajuns să interzică canabisul şi i-a creat o imagine de tot rahatul, doar ca să-şi rezolve el problemele cu mexicanii. cât despre canabis, mai nimic de rău. şi, crede-mă, am căutat cu lupa, nici un studiu aprofundat care să releve nu ştiu ce efecte negative. nici măcar pe termen lung. iar când era vorba de astfel de reacţii, ele veneau din partea unor politicieni ca ăsta sau a unor doctori de-a dreptul demenţi, in cazul in care le studiai bine profilul.
atunci am realizat că mă bag intr-un tunel despre care nu se ştie dacă are ieşire. oricât aş fi studiat, nu puteam să-mi dau seama cum stau cu adevărat lucrurile. faptul că e legal să fumezi totuşi in destule ţări iar mă punea pe gânduri. şi rumegam ca un bivol. pe bune, mă simţeam ca un bou pe un câmp, nu ca un om in toată firea, analizând şi dezbătând ideile-astea contradictorii.
eram pus intr-o postură ciudată. pe de-o parte, nu puteam să inghit conceptul de drog. şi mă gândeam la fi-mea in special când pronunţam acest cuvânt, drog, fie doar in mintea mea. dacă, intr-o formă sau alta, aş fi acceptat canabisul ca fiind o chestie normală, naturală, ceea ce toate săgeţile imi indicau, trebuia să fiu de acord cu imaginea Corinei cu un joint in gură şi chiar să mă amuz de asta. ca şi cum aş vedea-o bând o bere sau o tequila in oraş. era ceva imposibil, numai să-mi imaginez…
iar băutura ce pizda mă-sii e atunci? nu-i tot un drog? din câte citisem, nu ştiu câţi au murit de la iarbă, dar cu siguranţă iţi pot inşira şapte mii de boli sau urmări grave ale alcoolismului asupra sănătăţii. ca să nu vorbim şi de crime, de violuri, accidente, de ceea ce declanşează el in om… in fine. alcoolu’ creează dependenţă, oricum ai lua-o. şi nicotina la fel. pe când nici un studiu medical nu semnalează probleme de genul ăsta cu privire la canabis, ba mai mult, este recomandat in enşpe mii de terapii şi are tot felul de foloase pentru organism. să-mi bag picioarele dacă mai inţeleg ceva… şi-mi loveam fruntea cu o pălmoacă zdravănă, de parcă creierul ar fi avut vreo vină in toată nebunia asta.
pe de altă parte era legea. peste toate astea. şi eu reprezentam legea şi legea spunea clar nişte lucruri. in faţa conflictelor care, vezi bine, mă inconjurau, sistemul şi constituţia mi se păreau inutile. oricum regulile nu-ţi spun ce e bine şi ce e rău, ba chiar te incurcă de nu mai ştii să faci nici măcar adunări elemantare. asta cu ordinea publică, siguranţa naţională şi binele societăţii… hai să fim serioşi.
să nu omori, să nu furi şi-atât. mergând doar pe aceste două legi, dezvoltate evident in zeci de mii de contexte şi-aşa mai departe, chestii mai mult de bun-simţ, poţi trăi liniştit. in rest, din punctul meu de vedere, fiecare face şi drege ce pizda mă-sii vrea, asta ar fi democraţia. nu-ţi convine? eşti liber să te muţi din oraş, din ţară, dacă nu chiar să te duci in codru. dar nu despre asta era vorba, eu vroiam să-mi fac treaba, nu să judec legile. să-mi duc la capăt planul, fără să am nici o mustrare de conştiinţă. iar a aresta un tip că fumează sau că distribuie iarbă era ca şi cum aş fi executat un ordin din perioada inchiziţiei, asta simţeam. o problemă care de fapt nu e o problemă, ci un principiu nesănătos al erei in care trăim. şi despre era in care trăim… altă poveste…
dar n-am capitulat in faţa acestui impas. am mers mai departe şi am inceput să caut informaţii despre altele. cocaină, lsd, heroină, tot felul de acizi, de ciuperci, de energizante. la prima vedere, când spui droguri, te gândeşti că le poţi număra pe degete, de fapt nu ţi-ar ajunge nici măcar o enciclopedie de vreo mie de pagini ca să ai măcar o privire de ansamblu. sau depinde cine naiba o scrie. uneori sursa e mai importantă decât informaţia-n sine.
aşadar am continuat cercetarea mea, fără să neglijez insă dilema cu marijuana. rămăsese in becgraund, foarte profundă, chinuitoare chiar, dacă-mi permiţi o mică exagerare. şi atunci luasem o pauză, cum ţi-am spus. am coborât pe scări, ca de obicei, că doar stau la doi şi e bine să-ţi mai mişti curul din când in când. eram năucit de-a dreptul, nici nu vedeam bine pe unde merg la câte gânduri imi năvăleau in freză.
la parter, Ana aştepta liftul şi avea sprijinite de picior vreo trei pungi masive, cred că destul de grele, de la supermarket. am făcut doi paşi in spate, cât să nu mă poată zări. m-am simţit brusc invadat de un sentiment de ruşine fără margini. devenisem ruşinea in esenţa ei, invelită intr-un trup aproape bătrân, inapt să mai lupte cu ea in vreun fel.
nu era prima dată când se intâmpla să o văd aşa pe nevastă-mea, chinuindu-se intr-o viaţă banală, cărând sacoşe cu mâncare şi alte prostii pentru noi, pentru casă, in timp ce eu şi Corina frecam menta. când imbătrânisem in asemenea hal? sau când a fost punctul care ne-a schimbat şi ne-a făcut să ajungem aici?
o spionam şi, crede-mă, aproape că imi venea să plâng. insă nici in ruptul capului n-aş fi vrut să apar s-o ajut, aveam atâtea pe cap incât nu i-aş fi spus mare brânză, ba chiar i-aş fi stricat cheful de orice, asta dacă mai avea vreunul. singurul lucru interesant ar fi fost planul meu, dar il ţineam ascuns cu grijă, ca să nu stric surpriza.
sunt o javră de care şi mamei i-ar fi ruşine, asta-mi spuneam. şi gândul că mama ar putea fi undeva, oriunde ar fi acest undeva, privind toate astea, mă distrugea atom cu atom. o să fac lucrurile bine, mamă, ai să vezi. nu mai durează mult. in timpul ăsta mă rugam să nu iasă nici un vecin, să nu fiu dat in vileag. şi rugăciunile au funcţionat, chiar dacă niciodată n-am crezut in ele.
iar puştoaica rebelă, pe care am intâlnit-o acum vreo douăzeci de ani era acum de nerecunoscut. stătea ţeapănă, mută ca o statuie, in faţa uşii zgâriate a liftului. şi liftul cobora şi era pe la patru.
eu o adusesem aici, eu nu fusesem in stare de ceva mai bun. degeaba dădeam vina pe o bună parte a vieţii trăită in comunism şi pe cealaltă intr-o continuă tranziţie. nu că n-ar fi contat, dar probabil m-aş fi ratat oricum. alţii au putut mai mult, prin felul lor, de multe ori greţos. aş fi preferat să fiu şi eu greţos şi să cobor atunci, s-o surprind, să o sperii, să o iau in braţe, să-i spun c-o iubesc, să arunc plasele, s-o trântesc in maşină c-aşa vor muşchii mei şi să zburăm spre naiba ştie unde. nu să stau ascuns, chircit, pe scări. nu asta visasem să ajung, nici o clipă in copilăria sau adolescenţa mea nu avusesem un asemenea coşmar.
şi, culmea, trăiam exact in inima greţoşeniei, a corupţiei şi a jegului de ceva timp. am preferat să fiu cuminte şi bun, ca să am linişte. iar liniştea n-a făcut nimic altceva decât să mă imbătrânească, să mă sugă de tot ce oi fi avut probabil mai bun in mine, la un moment dat, să mă şteargă efectiv de pe faţa pământului şi să mă reducă la un simplu nimic.
nu puteam să mă bucur de ceea ce aveam, nu atât de puţin timp. opt ore şi ceva, dacă nu chiar zece, la muncă. nevastă-mea la fel. incă două in trafic. apoi incercăm să ne revenim acasă şi să băgăm ceva in gură. in puţin timp picăm laţi de oboseală. in weekenduri mai apucăm să ne bucurăm, dar iată că eu imi sparg creierii cu nelămuriri despre iarbă şi ea cară. unde ne sunt zâmbetele? poate ar trebui să ieşim mai mult, cum obişnuiam să o facem. poate ar trebui să nu ne mai gândim la astea sau tocmai, să vorbim despre ele, sau poate...
a urcat in lift. am aşteptat, ca un şobolan in intuneric, am stat să aud cum coboară la doi, cum intră şi incuie uşa apartamentului. m-am dus repede să-mi iau vreo patru-cinci pachete de marlboro lung, am dat-o in mă-sa de plimbare, le-am dat in mă-sa şi de conflicte şi de dubii şi-am urcat apoi grăbit.
- imi pare rău, sunt puţin mai ocupat zilele-astea, se fac nişte schimbări la noi şi...
- stai liniştit, puiule, o să treacă. mai bine aşa, in departamentul ăsta, nu ştiu cât iţi place, dar decât să te prindă criza pe dinafară... dar ea nu schiţa nici un gest, sorta tot ce cumpărase, le băga prin dulapuri, prin frigider şi tot aşa.
- ai şi tu dreptate. pot să te-ajut cu ceva?
- nu.
- eşti bine, Ana?
- cum adică dacă-s bine? hai, ieşi, nu ştiu ce ai, şi m-a impins afară din bucătărie. vreau să fac o pizza, ca de la mama ei, ce zici?
- sună bine, după care mi-a trântit uşa in faţă.
poate era doar in mintea mea sau poate de vină era depresia de primăvară, naiba ştie. oricum ar fi fost, mă săturasem să mă simt ca un gunoi.
am sărit repede la foile mele, in acelaşi timp am inceput să-mi concep planul. un dilăr, o pilă (il aveam pe Stefan şi chiar zilele următoare am vorbit cu el), puţin bulan şi incă ceva documentare, ca să ştiu in ce mă bag şi cum pot să ies, dac-o fi nevoie. mi-era foarte clar că nu avea să fie uşor deloc.
www.andreiruse.ro I www.mdma16.ro
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
