ROMAN SERIAL/ Viaţa lui Kostas Venetis (II). Invăţ să bat toaca

15 oct 2009 Autor: Octavian Soviany

Kostas mai sorbi o inghiţitură de vin, rămase o vreme pe gânduri, cu bărbia coborâtă in piept, apoi incepu din nou să istorisească:

Nu departe de satul nostru se ridica o mănăstire de fraţi care purta hramul Sfintei Treimi. Clădită pe un pinten pietros de colină, mănăstirea era o clădire posomorâtă, mai mult o ingrămădeală de hardughii, in mijlocul căreia rotunjea cupola linsă de ploi a bisericii. O biserică veche de câteva sute de ani, cu picturile afumate şi jupuite, in care până şi in toiul verii era frig ca-ntr-o gheţărie.

Aici veneam la liturghie in zilele de sărbătoare şi tot aici mă impărtăşeam de patru ori pe an, după rânduielile bisericii mele.

In ajunul zilei de mers la biserică eram imbăiat, curăţat de lindeni şi primenit cu rufe curate. Dimineaţa imi puneam hainele de sărbătoare, aduse de tata de la oraş, care ii făceau pe băieţii vecinilor să se uite cu pizmă la mine şi care răspândeau o mireasmă plăcută de levănţică. Trebuia să am mare grijă să nu le pătez cu ceară de lumânare sau să nu le agăţ in cuiele ruginite care ieşeau din lemnăria hodorogită a stranelor. Tata se imbrăca şi el de oraş, punându-şi un surtuc arătos şi un fes fercheş, care nu se potriveau deloc cu trăsăturile lui din topor şi cu buzele sale groase şi lăbărţate. El mergea la biserică duminică de duminică, poposind indelung după slujbă in chilia părintelui Makarios, care era duhovnicul minăstirii. Maică-mea in schimb dădea rar pe acolo, numai cu prilejul sărbătorilor mari, căci nu era câtuşi de puţin evlavioasă, pricină pentru care cumetrele satului ii scoseseră vorbă că e in legătură cu necuratul, pe care il pupă in fiecare noapte de sâmbătă in părţile lui ruşinoase, ca să-i dea putere de ademenire asupra bărbaţilor. Se mai spunea despre dânsa că-i meşteră in legatul bracinarului, care ii văduveşte pe bărbaţi de vârtute, că se pricepe să ia laptele vacilor şi al oilor şi că, rostind anume descântece, işi poate aduce flăcăii la aşternut călare pe cozi de mătură sau pe linguri de lemn.

Habar n-am dacă maică-mea se pricepea cu adevărat la meşteşugul vrăjitoriei, dar de impăcat nu se impăca nici cu preoţii, nici cu biserica şi nu-i săruta niciodată părintelui Makarios nici mâna, nici epitrahilul. Tata se inroşea la faţă de ruşine şi de obidă ori de câte ori părintele venea la noi cu crucea sau cu icoana (căci satul nostru n-avea altă biserică decât biserica mănăstirii), iar mama, dacă nu apuca să se pitească in vreun cotlon, abia dacă-şi făcea semnul crucii in grabă, prefăcându-se că nu vede mâna albă şi uscăţivă, ce-i fusese intinsă la sărutat.

Şi asta e cu atât mai ciudat, fiule, cu cât muierile de la mine din sat roiau ca muştele in jurul părintelui Makarios.

Era părintele bărbat tânăr şi in putere, cu pielea albă ca laptele şi cu ochi de culoarea castanei. Avea un glas ca de cherubim, pe care de multe ori l-am auzit in biserica friguroasă a mănăstirii răsunând ca o trâmbiţă, in timp ce din ochii părintelui scăpărau fulgere de mânie, căci işi păstorea turma cu mare asprime, chemând-o tot timpul la pocăinţă.

………………………………………………………………………………..

Pe vremea aceea nu pricepeam mare lucru din predicile părintelui Makarios, iar la biserică mă apuca mereu somnul. In timpul liturghiei tata stătea in genunchi şi mă indemna şi pe mine să fac la fel. Pardoseala de piatră a bisericii imi rodea genunchii, şira spinării mi se inţepenea, imi era tot mai greu să ţin spatele drept, dar mă sileam, după puterile mele, să-l imit pe tata, nu din evlavie (căci pe atunci n-aveam credinţă nici cât negru sub unghie), ci din trufie. Luptam cu somnul din răsputeri şi incercam să nu-mi dezlipesc ochii de la chipul sever al părintelui, care semăna cu faţa subţiată de posturi a sfinţilor din icoanele noastre. Babele din sat mă credeau foarte cucernic, mă mângâiau pe creştetul capului, iar la sfârşitul slujbei imi burduşeau buzunarele cu mere zbârcite, covrigi tari ca piatra, stafide şi roşcove. Primeam totdeauna şi câteva păhăruţe din vinul molcuţ, adus la biserică pentru sufletul morţilor.

………………………………………………………………………………...

Intr-o zi părintele Makarios i-a poruncit unui frate bătrân şi blajin, fratele Minas, să mă inveţe să bat toaca mare de lemn, ale cărei ropote infundate cheamă lumea la slujbă in bisericile greceşti. Fratele Minas s-a dovedit dascăl vrednic, iar eu am izbutit să-i prind destul de repede meşteşugul. Ba chiar am dobândit, in scurt timp, o indemânare neobişnuită, care i-a smuls un zimbet firav până şi părintelui Makarios. Atunci m-a mângâiat pentru prima dată şi mi-a dăruit un ciorchine de struguri.

Mina descărnată a părintelui mirosea a busuioc, ca şi degetele bondoace ale lui Iannis.

Acum, ori de câte ori poposeam impreună cu tata in chilia lui plină de cărţi prăfuite, părintele Makarios părea să mă privească cu inţeles pe sub sprâncenele lui frumos arcuite.

N-a trecut mult şi am ajuns să bat toaca mai bine decât fratele Minas.

Babele bisericoase se uitau la mine ca la o minune. Ele ii spuneau tatălui meu că-s făcut pentru calea bisericii, iar tata incepuse să se fudulească cu mine, mi-a luat chiar şi un surtuc nou, de catifea albastră, pe care aveam voie să-l port doar atunci când mergeam la biserică. Numai maică-mea se uita la mine chiorâş şi spunea că, imbrăcat in fustă popească, o să arăt ca un diavol.

Ajunsesem foarte mândru de mine, iar, când o bătrână sfrijită mi-a sărutat intr-un rând mâna in tinda bisericii, am văzut in asta un semn de la Dumnezeu. Am inceput să ţin posturi aspre, doar cu pâine şi apă. Nu mai ieşeam niciodată la joacă şi il rugam adesea pe tata să-mi citească din Vieţile Sfinţilor.

……………………………………………………………………………….

Văzându-mi râvna, tata m-a invăţat slovele alfavitului nostru grecesc. Iar după ce am pătruns taina cititului am devenit incă şi mai trufaş, fiind incredinţat in sinea mea că sunt un ales al lui Dumnezeu. Mă arătam rece şi dispreţuitor până şi faţă de tata, care pe vremea aceea nu ştia cum să-mi mai intre in voie: imi aducea de la oraş cărticele de rugăciuni şi iconiţe viu colorate, se silea să mai strunească nuieluşa de salcie cu care maică-mea nu se sfia nici acum să mă altoiască şi incepuse să mă poarte pe la daraverile sale negustoreşti, fudulindu-se că are un fecior cucernic ca un călugăr.

Dar toată cucernicia mea era doar o spoială, Nemţoaico.

Puţin mă sinchiseam de dragostea celorlalţi, nu iubeam pe nimeni şi nimeni nu mă iubea, poate doar tata ţinea puţin la mine. Nu doream decât să fiu socotit o făptură neobişnuită, cu o menire mult mai inaltă decât a oamenilor de rând. Dacă până atunci nu-mi cunoscusem decât tăria pumnilor şi a braţelor, de data aceasta simţeam in mine o putere lăuntrică, o putere pe care o citisem şi pe faţa severă a părintelui Makarios. Iar această putere mă ajuta să indur cu uşurinţă caznele la care mă supuneam de unul singur sau la care mă supuneau alţii. Puteam trăi zile la rând doar cu o bucată de pâine şi un pumn de măsline, fără să poftesc la mâncarea de frupt care clocotea in oalele maică-mii. Puteam să indur nuieluşa de salcie fără să clipesc din ochi, fără să scot nici cel mai mic geamăt, lucru care o făcea pe maică-mea să turbeze de furie şi să spună că-s indrăcit.

Dobândisem, fiule, o stăpânire de sine neobişnuită la un copil, iar răutatea mea se călise şi se subţiase.

Umblam mereu cu ochii in pământ, furişându-mă incetişor pe lângă pereţi, aşa cum văzusem că umblă călugării, dar sufletul meu clocotea de trufie.

……………………………………………………………………………….

Ceea ce m-a smuls pentru o vreme din cucerniciile mele drăceşti a fost taina trupului femeiesc.

Trebuie să ştii, fiule, că eu, Kostas Venetis, n-am simţit totdeauna pentru partea muierească numai dezgust.

Dumnezeu a vrut să nu mă pot impreuna niciodată cu o muiere şi să trăiesc după legea bărbaţilor celor vechi din Sodoma. Chiar şi atunci când mi s-a intâmplat să pătrund in gaura dinapoi a vreunei muieri tot sodomie se cheamă c-am săvârşit. Şi, pe cât de nărăvaş m-am dovedit in dragostea cu bărbaţii, pe atât de neputincios m-am arătat cu femeile.

Cu mult inainte să aflu cum anume se săvârşeşte impreunarea dintre bărbat şi femeie, am băgat de seamă că la vederea anumitor părţi ale trupului de muiere mădularul meu micuţ se umflă şi se intăreşte şi că lucrul ăsta imi face foarte multă plăcere.

Am inceput să trag cu coada ochiului pe sub fustele maică-mii, infiorându-mă la vederea picioarelor ei albe şi groase care semănau cu aluatul de cozonac. Când zăcea, toropită de ouzo, pe crivatul din dormitor, poalele i se ridicau până sus şi odată am indrăznit chiar să-i ating piciorul mult dezgolit deasupra genunchiului.

Visele mele erau doldora de picioare albe şi groase, de care imi lipeam palmele, le cercetam cu buzele şi cu limba, le sugeam şi le muşcam ca un câine turbat.

Aceste vise nu m-au părăsit nici după ce am inceput să-mi căznesc trupul prin post. Mă ruşinam de această slăbiciune, căci aflasem din predicile părintelui Makarios că femeia e o făptură bicisnică şi vrednică de dispreţ. Dar in carnea meu ispita se strecurase adânc, iar chipul ademenitor al goliciunii imi apărea adesea in minte, făcându-mă să-mi simt mădularul ca pe un cui inroşit.

La biserică, in timpul slujbelor, ochii mei incepuseră să tragă spre strana femeilor, pândind ridicarea intâmplătoare a unei catrinţe, care lăsa slobodă, ca intr-o străfulgerare, o gleznă sau o jumătate de pulpă. Şi acolo, in strana femeilor, s-a intâmplat s-o descopăr, intr-o dimineaţă, pe Kiva.

Kiva (aşa o chema şi pe maică-mea) era o fată de vreo treisprezece ani, care ingrijea de oile lui Kir Apostolis (un chiabur gras ca o mangaliţă şi grozav de zgârcit, care mai imi era şi naş pe deasupra). Pe sub rochia neagră şi aspră, ca de călugăriţă, i se puteau ghici ţâţele tari şi şoldurile puternice. Crescuse inaltă, mai inaltă decât celelalte fete de seama ei, şi işi purta capul cu semeţie, ca o făptură menită să poruncească. Obrajii ei, ca şi cei ai lui Iannis, aveau culoarea petalei de trandafir. Privirile mele o mistuiau lacom, incercând să se furişeze sub hainele ei de biserică. Ii văzui in inchipuire pulpele tari şi rotunde, iar mădularul meu incepu să se zbată şi să se intărească.

Va urma

Cuvinte cheie:: Kostas Venetis; , roman serial

Vizualizari:

Printeaza

ziarul de duminică

ROMAN SERIAL/ Viaţa lui Kostas Venetis (II). Invăţ să bat toaca