Născut în ianuarie 1973, istoric de profesie, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, doctor în istorie, autor al unor importante studii de istorie modernă, Rudolf Mihai Dinu este director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică (IRCCU Veneţia), după ce mai mulţi ani a fost bursier şi cercetător în Italia.
-Sunt ani buni de când Ziarul de duminică nu s-a mai ocupat de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia. Sigur s-au petrecut schimbări. Ni-l puteţi prezenta pe scurt?
-Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică (IRCCU Veneţia) a luat naştere oficial la 2 aprilie 1930, fiind inaugurat de către istoricul Nicolae Iorga sub denumirea de „Institutul Istorico-Artistic din Veneţia” (sau, familiar chemat de veneţieni, „Casa Română”). Se împlinea astfel o năzuinţă nutrită de mult timp de marele învăţat. Ideea de a fonda un institut academic de cercetare în Veneţia fusese cultivată de Iorga de la începutul sec. XX. În fapt, încă din vremea primelor cercetări efectuate în arhiva Republicii (Archivio dei Frari), tânărul istoric nutrea gândul secret de a crea în cetatea Dogilor o adevărată instituţie scolastică românească, pentru a-i ajuta pe cercetătorii români să recupereze acea parte din istoria noastră închisă în arhivele şi bibliotecile veneţiene. Noua instituţie se adăuga celor similare din Roma (Accademia di Romania) şi Paris (Şcoala română de la Fontenay–aux–Roses). Sprijinul unor prieteni s-a dovedit a-i fi deosebit de preţios: la Roma a fost ajutat de istoricul Vasile Pârvan, discipolul său, iar la Veneţia l-a susţinut atât consulul României, G.B. Bombardella, cât şi Eduard Şerban, cel care a cumpărat primul, în 1928, un apartament în Palatul Correr din Piaţa Santa Fosca, edificiu situat la jumătatea distanţei dintre Piaţa San Marco şi gara care, împreună cu Podul Libertăţii, leagă Veneţia de terraferma. În anii următori au fost cumpărate, prin donaţii de stat sau particulare, alte spaţii în aceeaşi clădire, astfel încât, în 1930, s-a ajuns la un total de 25 de camere. Între instituţiile care au efectuat donaţii se numără: Banca Naţională a României, ziarul „Universul”, Ministerul Comerţului şi Institutul de Studii Sud-Est Europene (creat de Nicolae Iorga la 24 ianuarie 1924), „care şi-a sacrificat în acest scop bugetul pe ani întregi” cum constata Iorga însuşi în discursul inaugural. Primele două etaje ale Palatului au fost cumpărate în numele Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti, pentru un milion de lei. Astfel, a devenit posibilă deschiderea „Casei Române” din Veneţia într-un palat datând din secolul al XVI-lea, încărcat de istorie. Familia Correr era una dintre cele mai nobile din Veneţia; a dat Serenissimei zece procuratori, iar Bisericii Catolice un papă, Grigore al XII-lea. Casa Română cuprindea locuinţe pentru studenţi, săli de studiu, un apartament de onoare, saloane de recepţii, conferinţe şi concerte. Totul era decorat şi mobilat cu sobrietate şi eleganţă, cu minunate covoare româneşti, gravuri şi picturi ale unor artişti români.
Nicolae Iorga spera ca toţi cercetătorii români care aveau să stea la Veneţia, în calitate de oaspeţi ai Casei Române, să poată duce cu ei „un pic din Veneţia”. Într-o perioadă de zece ani, adică până la moartea lui Iorga, în 1940, „Casa Română” a găzduit mulţi cercetători români în variate domenii. În acei ani, Casa a fost plină de studenţi şi profesori trimişi din România. „Uşile sunt deschise, să intre lumina”, spunea marele istoric în aprilie 1930. El venea în fiecare an la Veneţia. Şi în fiecare an istoriografia română se îmbunătăţea cu noi izvoare datorită lui Iorga şi colaboratorilor acestuia. Mulţi iluştri savanţi străini au fost adesea oaspeţii Casei Române. Când era prezent Iorga, aici se organizau conferinţe şi serate culturale; tot aici s-a amenajat o expoziţie permanentă de artă populară şi de produse româneşti. Este de notat, de asemenea, faptul că toţi bursierii Şcolii Române de la Roma au beneficiat de stagii de cercetare la Veneţia, fiind găzduiţi în Casa Românească. Între aceste personalităţi amintim pe Alexandru Busuioceanu, George Călinescu, Constantin Daicoviciu, Eugen Drăguţescu, Ştefan Pascu, Virgil Vătăşianu etc. Lista ar putea continua cu numele a numeroşi alţi cercetători şi profesori care, precum dorise şi sperase Iorga, au adus la Veneţia curiozitatea şi inteligenţa lor pentru ca mai apoi să revină în Patrie cu un univers cultural mult mai bogat şi mai complex.
De administrarea Casei Române s-a ocupat iniţial Lucia Caracostea (1930-1931), mai apoi profesoara Cecilia Stoicescu (1931-1936) şi, în fine, profesoara Anna Potop (1936-1948) care era şi lector de limba şi literatura română la Accademia Commerciale di Venezia.
Tragica moarte a lui Nicolae Iorga, survenită la 27 noiembrie 1940, a pus capăt activităţii academice şi culturale desfăşurate de „Casa Română” din Veneţia. În timpul războiului ultima administratoare a Casei, Ana Potop, a avut de înfruntat numeroase probleme fiind ameninţată cu deportarea în lagărele germane. A fost salvată de intervenţia Patriarhului Veneţiei, Angelo Roncalli (viitorul Papă Ioan al XXIII-lea) şi a altor prelaţi şi profesori. În 1941, ultimul etaj al edificiului a fost rechiziţionat de autorităţile locale pentru instalarea unei baterii antiaeriene. La sfârşitul războiului, o parte din Palat a fost dată în chirie la trei familii italiene, în vreme ce etajele superioare au fost închiriate în beneficiul Institutului de Măsuri Sociale (Istituto dei Provvedimenti Sociali). În 1948, administratoarea Ana Potop a fost obligată să părăsească Casa Românească, în locul său fiind numit un administrator italian. După 1948, Statul român a încercat în mai multe rânduri să scape de locatari abuzivi. Abia în 1961 s-a reuşit recuperarea diverselor apartamente ale Palatului. Nu au lipsit în această perioadă unele tentative de vânzare a imobilului, în final eşuate. În 1966, „Casa Română” din Veneţia se afla intr-o stare avansată de degradare: tavanele şi pereţii erau pe cale de a se prăbuşi, lipseau ferestrele, pardoselile fuseseră smulse, iar instalaţiile electrice şi sanitare distruse.
Această stare de abandon a durat până in 1988, când Primăria din Veneţia a cerut în mod expres guvernului român să rezolve problema „Casei Române”, care se transforma într-o ruină. În sfârşit, în ianuarie 1989, au fost începute lucrările de reparaţii, suportate financiar de MAE. Întrerupte în timpul Revoluţiei şi în perioada imediat următoare, lucrările au fost reluate în mai 1990 iar la 8 mai 1992 „Casa Română” a fost redeschisă sub denumirea de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică.
Institutul a început să desfăşoare o activitate culturală intensă: expoziţii, concerte, spectacole teatrale, conferinţe, mese rotunde etc. După 1997 s-a încercat lărgirea activităţilor şi includerea acestora într-un program bine determinat, relevându-se raporturile româno-italiene din trecut şi prezent, personalităţile care au contribuit la dezvoltarea acestor relaţii şi făcându-se cunoscut tot ceea ce se publica în România şi Italia. S-a putut astfel asigura o punere optimă în valoare a culturii româneşti în diverse domenii: ştiinţific, literar, artistic.
Începând cu 2003, odată cu înfiinţarea Institutului Cultural Român, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia a devenit parte în reţeaua institutelor culturale româneşti din străinătate, având ca obiectiv promovarea culturii române în Italia.
În 1998, la iniţiativa regretatului profesor universitar dr. Marian Papahagi, directorul Accademiei di Romania in Roma, susţinut de directorul IRCCU Veneţia, prof. univ. dr. Ion Bulei, au fost create, printr-o hotărâre de guvern, bursele de cercetare post-universitară bienale Vasile Pârvan (Roma) şi Nicolae Iorga (Veneţia), cele două atenee revenind astfel la misiunea lor originară de instituţii de formare academică.
IRCCU Veneţia continuă în mod creator tradiţia academică şi de cercetare lăsată moştenire de întemeietorul său, Nicolae Iorga: redactarea celor două publicaţii ştiinţifice proprii („Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia” şi „Quaderni della Casa Romena di Venezia”), cursurile de limba, literatura şi cultura română din cadrul Convenţiei încheiate cu Universitatea Ca’ Foscari, găzduirea şi îndrumarea bursierilor „Nicolae Iorga”, parteneriatele cu instituţii italiene de învăţământ şi cercetare etc.
Acum, IRCCU Veneţia este partener şi organizator al participării României la Bienala de Artă şi Bienala de Arhitectură de la Veneţia, Salonul Internaţional de Carte de la Torino, la Carnavalul de la Veneţia, Festivalul Internaţional de Poezie de la Genova, Festivalul de Literatură al Sardiniei, Festivalul Internaţional de Literatură de la Mantova şi Festivalul BookCity de la Milano.
-Cât de important este acest Institut pentru promovarea culturii române în Italia?
-Sistemul educaţional şi de cercetare, Cultura în diferitele sale ipostaze constituie sursa principală de putere intangibilă a unui stat, a unui popor - ceea ce teoreticieni relaţiilor internaţionale denumesc soft power. Puterea intangibilă a unei ţări este de mai multă vreme considerată drept un indicator important al puterii unei naţiuni, alături de sursele tradiţionale de putere tangibilă: dezvoltarea economică, resursele demografice, forţele armate etc. Acest gen de putere reflecta abilitatea de a modela preferinţele celorlalţi, prin valori intangibile, precum cultura, personalităţile, instituţiile şi politicile culturale, generând astfel acceptare şi beneficii în raport cu alte state. Cultura este un instrument fundamental la îndemâna statului şi a unui popor pentru tot ceea ce înseamnă exercitarea unui nivel ridicat de acceptare şi atracţie în plan mondial.
Proiectele culturale şi academice propuse de IRCCU Veneţia încearcă să contribuie la exercitarea acestei atracţii la nivel european şi, în acest caz particular să contribuie la conturarea şi promovarea profilului identitar al culturii şi civilizaţiei româneşti în spaţiul italian, în beneficiul dialogului intercultural.
-Există „concurenţă” între Institutul pe care îl conduceţi şi Accademia di Romania din Roma, mult mai cunoscută?
-Nu, misiunea celor două instituţii este aceeaşi. Prin urmare, colaboram la realizarea unor programe de interes comun şi concurăm cu alte instituţii culturale. Iar în ceea ce priveşte prestigiul, îndrăznesc să spun că suntem cel puţin la fel de cunoscuţi şi, mai ales, la fel de „vizibili” în mediul cultural şi academic italian.
-Sunteţi istoric, aţi publicat un număr considerabil de studii. Care e domeniul care vă preocupă cu prioritate? Cum îmbinaţi activitatea în mare măsură managerială cu cea de cercetare?
-Considerabil este mult spus… Am scris aproape exclusiv despre argumente ce se circumscriu istoriei relaţiilor internaţionale. M-am ocupat îndeaproape de istoria relaţiilor italo-române în cadrul Triplei Alianţe, de elitele diplomatice italiană şi română, precum şi de procesul decizional specific politicii externe în veacul al XIX-lea. Sunt implicat, de asemenea, în editarea Colecţiei naţionale a Documentelor Diplomatice Române, în cadrul Institutului Diplomatic Român. Din 2010 am preluat coordonarea grupului român de studii asupra Risorgimento-ului, ce activează pe lângă Institutul naţional italian de Studii asupra Risorgimento-ului din Roma. Sunt profesor la bază, conferenţiar la Facultatea de istorie a Universităţii din Bucureşti, dar din 2011 am lăsat catedra pentru cercetare şi, mai ales, pentru activităţile de promovare a culturii române. Proiectele mele de cercetare sunt subordonate activităţii manageriale predominante. Nu am foarte mult timp la dispoziţie pentru a explora în arhive sau biblioteci, dar până acum am reuşit să nu abandonez cu totul partea de cercetare ştiinţifică şi scrisul.
-Cum aţi ajuns de la istorie la manageriat cultural?
-Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia are o lungă tradiţie ştiinţifică şi academică ce merge înapoi în timp până în perioada interbelică. A fost fondat, aşa cum am precizat deja, de marele istoric Nicolae Iorga, ca instituţie de cercetare şi scolastică, fiind supervizat de Institutul de Studii Sud-Est Europene şi mai apoi de Academia Română. Activităţile sale sunt şi astăzi coordonate, conform legii de organizare a ICR din 2003, de către Academia Româna, care are, în baza aceleiaşi legi, prerogativa de a propune directorul IRCCU Veneţia. Am fost propus de către preşedintele Academiei Române şi numit cu acordul Ministerului Afacerilor Externe şi al Institutului Cultural Român.
-Care sunt programele Institutului cu care vă mândriţi?
-Ca istoric şi universitar, sunt ataşat în principal de zona de cercetare şi de proiectele ştiinţifice, de publicaţiile institutului (Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia şi Quaderni della Casa Romena, ambele fondate la finele anilor nouăzeci, în vremea directoratului profesorului Ion Bulei), de bursieri (în martie a avut loc un prim simpozion ştiinţific al bursierilor români, eleni şi germani, organizat în colaborare cu Institutul Elenic de Studii Bizantine şi post-bizantine de la Veneţia şi Centrul German de Studii Veneţiene), de simpozioanele ştiinţifice pe care le organizăm anual (IRCCU are deja o tradiţie în ceea ce priveşte organizarea Congresului de Studii Veneţiene dedicat relaţiilor Serenissimei cu Ţările Române şi cu Orientul European, în general; şi anul acesta am făcut eforturi pentru a nu părăsi această tradiţie organizând, cu ajutorul unui prestigios for veneţian – Istituto Veneto di Scienze, Lettere ed Arti – simpozionul intitulat Veneţia între Orient şi Occident). Cu puţine zile în urmă s-au încheiat lucrările unui important simpozion dedicat aniversării Păcii de la Bucureşti din 1913, pe care l-am imaginat şi organizat împreună cu prestigioase instituţii academice şi universitare italiene şi româneşti (Universitatea Roma TRE, Asociaţia Italiană de Studii Sud-Est Europene, Universitatea Ca’ Foscari, Academia Română, Ministerul Român al Afacerilor Externe, Arhivele Naţionale, Muzeul de Istorie a României) şi la care au participat specialişti provenind din nu mai puţin de 11 universităţi italiene, româneşti, franceze şi spaniole, precum şi cercetători de la Institute România şi Italia. Sunt, de asemenea, direct interesat de colaborarea cu ateneele italiene specializate în studiul Europei Centrale şi Orientale şi care reunesc specialişti reputaţi ai istoriei şi civilizaţiei româneşti (Asociaţia Italiană de Studii Sud-Est Europene – AISSE, Asociaţia Italiană de Istorie a Europei Centrale – ASISECO, Institutul Naţional de Studii asupra Risorgimento-ului din Roma, Institutul Italo-German din Trento etc. Ca director însă, mă mândresc cu toate proiectele noastre, mai ales cu cele consacrate, care au devenit un punct fix în agenda Institutului.
-Cât de dificil este pentru români să-şi facă simţită prezenţa pe piaţa artistică şi culturală italiană?
-Impactul oricărui eveniment cultural, independent de propunător, depinde de un număr variabil de factori: de creativitatea autorului, de originalitatea actului cultural, de calitatea sa logistică şi materială, de experienţa şi profesionalismul coordonatorilor, de modul în care este identificat publicul ţintă, de tipul de promovare ales şi, nu în ultimul rând, de disponibilităţile materiale oferite de Statul român şi de instituţiile sale abilitate să promoveze cultura română în străinătate. Promovarea culturii române în Italia este grevată preponderent de existenţa în peninsulă a unei numeroase comunităţi româneşti şi de modul în care este ea percepută de societatea italiană, de insuficienţa resurselor material-financiare şi, ocazional, de cooperarea deficitară între diferitele structuri abilitate IRCCU încearcă să integreze toţi factorii mai sus amintiţi în strategia sa culturală, şi evenimentele sale sunt imaginate în acord cu întregul context în care operează.
-Cum se desfăşoară dialogul cultural româno-italian şi ce anume ar trebui impulsionat?
-Avem o lungă tradiţie de colaborare în spate şi acest lucru ne este, desigur, de folos. În ultimii douăzeci de ani a existat un interes constant pentru portofoliul cultural românesc şi colaborările în direcţia creării punctelor de contact au crescut continuu în acest răstimp. Menirea noastră principală este aceea de a funcţiona ca interfaţă de comunicare pentru cultura română, în Italia; aceea de a deschide căi de acces nu doar unidirecţionale către tot ceea ce este reprezentativ în cultura română şi încercăm să folosim toate mijloacele folositoare pentru a atinge acest obiectiv. Este loc întotdeauna de mai bine. Este loc întotdeauna de mai multe resurse, umane, materiale… mai ales materiale.
-Care sunt relaţiile Institutului cu emigraţia română care, la rândul ei, promovează activităţi culturale?
-Colaborăm cu diferite asociaţii culturale ce activează în zona Veneto, în special cu Romeni in Veneto, ce îşi are sediul la Mestre. Anul acesta i-am avut deja ca parteneri în organizarea diferitelor manifestări culturale (cu ocazia, spre exemplu, celebrării a 80 de ani de la naşterea poetului Nichita Stănescu).
-De curând s-a desfăşurat la Torino Salonul Internaţional de Carte la care, prin intremediul IRCCU, a participat şi România. Din câte ştiu, se anunţă alte întâlniri importante – Festivalul Literar al Sardiniei, în iulie, Festivalul Internaţional de Literatură de la Mantova, în septmebrie, Festivalul BookCity Milano, în noiembrie. Ce pregătiţi pentru acestea?
-Vă pot vorbi, deocamdată, numai despre Festivalul de Poezie „Parole Spalancate” de la Genova, din iunie şi despre Festivalul Literar al Sardiniei de la Gavoi (4-7 iulie). Celelalte sunt încă în pregătire şi tot ceea ce pot declara, cu certitudine, este că vom fi prezenţi. În acest an, pentru a cincea oară consecutiv, România a participat la Festivalul de Poezie de la Genova, ajuns la cea de-a XIX-a ediţie, în perioada 16-23 iunie. România a fost reprezentată de poeta Ileana Mălăncioiu şi de traducătorul operei sale, Danilo De Salazar. În 2011, Ileana Mălăncioiu şi Danilo De Salazar au participat la Veneţia la întâlnirea anuală de la Bistrot de Venise, care s-a bucurat de mare succes la public. Special pentru acea întâlnire, 10 poeme din opera Ilenei Mălăncioiu au fost traduse, pentru prima data în limba italiană, de tânărul traducător Danilo De Salazar. Festivalul Internaţional de Poezie de la Genova reprezintă o ocazie în plus pentru a prezenta publicului italian, într-un cadru mult mai extins şi de specialitate, opera uneia dintre cele mai importante voci ale poeziei române din ultimele decenii.
Festivalul Literar al Sardiniei s-a afirmat, începând cu 2004 ca una dintre cele mai importante manifestări de acest gen din Italia. Promotorul acestuia este Asociaţia Culturală „L’Isola delle Storie” – coordonată de binecunoscuţii scriitori Marcello Fois şi Michela Murgia –, cu sprijinul Regiunii Autonome a Sardiniei şi al Primăriei din Gavoi, în colaborare cu numeroase instituţii locale şi în parteneriat permanent cu diverse institute de cultură din Italia: Goethe Institut, Institutul Polonez din Roma, Forumul Austriac de Cultură din Roma şi, din 2011, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia. La ediţia din acest an a fost invitată poeta Ruxandra Cesereanu, care a participat la o dezbatere despre tendinţele poeziei contemporane, însoţită de prezentarea operei poetice a fiecărui invitat şi de lecturi bilingve din opera ambilor poeţi.
Ediţia din acest an, cea de-a X-a, a cuprins, în afara dezbaterilor şi lecturilor propriu-zise, o serie de manifestări de tip performance, expoziţii, concerte, spectacole de teatru etc.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
