Zăbovind Între ceruri (Brumar, 2009), Ioan Matiuţ s-adespărţit de cele lumeşti. Sau, mă rog, dintre realităţi a maipăstrat trenul ca mediu sentimental şi mijloc de transport încronologia interioară. Poemele de aici sunt scurte, parabolice,neîncordate stilistic. Desen vag, economicos, realizat în pastămoale. Gravurile lui Adrian Savu - encefalograme în negru pe fondverzui - semnalează trăiri expresioniste, chinuite şiameninţătoare. Acompaniamentul grafic este mai intens şi mai acutdecât însăşi poezia, care de multe ori etalează o detaşarebudistă.
Există doi oameni în Ioan Matiuţ - cetăţeanul şi poetul. Culegături vagi între ei. Unul nu se amestecă foarte tare întreburile celuilalt. O schizoidie care poate fi numită şi evaziuneinterioară. De multe ori sunt tentat să numesc acest fel de artăuna protestantă: poezia cu ale poeziei, viaţa cu ale vieţii. Pentrucă artistul nu poate concilia cele două fenomene.
Poezia este o insulă melancolică, la distanţă mare decontinentul cotidianului: "1. în fiecare dimineaţă/ mă iau înspinare/ şi plec// încă o zi/ printre sentimente/ reguli strâmbe/şi alte nimicuri/ încă o zi/ fără mine". Omul-oglindă nu se lasăpătruns, el doar reflectă alienarea împrejmuitoare. Precum oglinda,el are două laturi complet distincte ca aspect şi funcţionalitate:"întoarce oglinda/ să vezi".
Relieful acestei poezii este abrupt, dramatic - un reliefpsihologizat: munţi, prăpăstii, cer înalt etc. Ciudat, însă,dramatismul este anihilat de declaraţii ale epuizării, de reluăriale scufundării în neant: "8. adorm// trag întunericul/ peste mine/exerciţiu al morţii". Şi tonalitatea rămâne aceeaşi pe totparcursul volumului, rezultând un întreg unitar cu sonorizaremăruntă şi ecleraj aburit.
Între ceruri, ca înţeles, ar putea semnaliza o stare defericire sau măcar de detaşare sublimă. Între pagini, însă, estemai curând de găsit lehamite de lume, precum şi dezamăgiresentimentală. Un fir roşu al prerechii ratate, al imposibilităţiide refacere a androginului. Până la urmă, ipostaze romantice aleinadaptării şi însingurării chinuite: "16. capătul lumii mele/ nueste şi capătul lumii tale// la capătul lumii mele mă topesc/ luândforma ta/ la capătul lumii tale/ mă topesc/ luând forma lumii."
Unele poeme sunt construite pe o figuraţie patetică - aisenzaţia că citeşti din Legenda secolelor a lui Victor Hugo:"20. bat cu sângele/ în poarta-ţi ferecată/ de frigul înăuntrului/de piatră// lumina e stinsă/ zidurile goale// fiinţa plecată". Nusunt cele mai fericite exemple de poetizare contemporană, oricât demult ar dori să ilustreze disiparea ontologică descrisă de Vattimo.Ori nimicul absolut care stă în capul universului heideggerian.
Între ceruri semnifică şi dibuirile de la un zeu laaltul. Bineînţeles, un zeu tămâiat este Nichita: "23. în pământul/care-ţi trece/ pe sub pasul/ cel rece". Din şi după acestefrecventări, stridia din sufletul poetului produce, iată, şi miciperle impecabile: "34. ţinut în picioare/ de umbra/ care aduce/întunericul". Un catren fără ritm şi rimă, liber de teatralităţi şitragedii mimate. Aici scriitorul este el însuşi - sapienţial şiapoftegmatic. Ei? Cum sună asta? Sapienţial şi apoftegmatic? Măgândesc să reţin sintagma pentru titlu, iar în chapeau sămontez epitetul ungarettian.
Cred că cel mai mult mă pot gândi la un avion de hârtie plutindlent printre blocuri, pe deasupra copacilor, sub un cer înnorat.Este imaginea pe care mi-o lasă în minte cele mai adânci poeme dinacest volum. Prin ele se verifică capacitatea hipnotică a poezieicu numărul 38: "lumea/ din mintea noastră/ trecând prin/ noi/trecând/ prin lumea/ din mintea noastră". Un Iona hipnagogic, întreveghe şi somn.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
